Aristocraţi ai politicii

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Au şi preşedinţii necazurile lor!
Cele ale fostului preşedinte francez Nicolas Sarkozy – anchetat pentru corupţie activă, trafic de influenţă şi violarea secretului instrucţiunii – aruncă   în dezbaterea publică din Franţa tema instrumentalizării politice a justiţiei. Este justiţia sub influenţa politicului? Cunoscut, răspunsul nu mai trebuie repetat. Îndeobşte, politicienii acuză imixtiunea politicului în justiţie doar după ce devin ei înşişi victime. Şi ajung victime tocmai pentru că au favorizat sau au practicat imixtiunea când s-au aflat la putere.
Capcanele puterii în democraţie
La 1 iulie Sarkozy a petrecut peste 16 ore la Poliţie pentru a da explicaţii în legătură cu provenienţa fondurilor în campania electorală din 2007. Între altele, ar exista dovezi că dictatorul libian Gaddafi ar fi subvenţionat campania lui Sarkozy cu 17 milioane de euro. Generosul sponsor a fost trimis pe lumea cealaltă la 20 octombrie 2011, aşa că nu poate depune mărturie. Într-un interviu dat televiziunii franceze, Sarkozy a dezminţit acuzaţiile: minciuni; ascultarea telefoanelor în baza căreia am fost anchetat este ilegală; justiţia este instrumentalizată politic. În situaţia lui, cine ar fi spus altceva? Magistraţii au alte păreri: este legal să fi fost ascultate convorbirile lui Sarkozy pentru că, acum, el este o persoană obişnuită, fără imunitate; difuzarea înregistrărilor prin mass-media nu este incriminantă pentru că jurisprudenţa franceză recunoaşte libertatea de expresie (aproape) nelimitată  în probleme de interes general, iar persoana lui Sarkozy este de un astfel de interes, chiar şi după ce nu mai deţine funcţia de preşedinte.
Iată istoria neplăcută în care a intrat Sarkozy, care a trăit cu nemăsurate ambiţii funcţia de şef de stat din 2007 până în 2012. Imediat după instalarea la Elysée, el îi declara unei ziariste: De acum, eu voi fi stăpânul jocului. Nimic şi nimeni nu va putea să-mi impună ceva, orice anume. Îi voi ridica pe cei care au căzut, îi voi înfunda pe cei care s-au ridicat. Un puternic vânt de modernizare trebuie să bată peste această ţară. Trebuie început cu stilul. Ludovic al XIV-lea şi Napoleon au înţeles aceasta. Eu voi schimba stilul vestimentar, stilul Consiliului de Miniştri, al călătoriilor oficiale, al recepţiilor, al guvernării. Şi voi merge mai departe: voi schimba Franţa. Şi Europa“. Numeroase sunt capcanele puterii chiar şi în democraţie!
Lăudaţi pe drept ca părinţi napoleonieni ai Codurilor civile şi penale, francezii nu au fost întotdeauna la fel de glorioşi în privinţa moravurilor politice. Talleyrand, unul dintre primii aristocraţi politici, ilustrează această aserţiune, în ciuda veneraţiei care i se poartă pentru rolul său pozitiv în istoria Franţei şi a Europei. Se ştie că marele diplomat a trădat mai întâi Biserica pentru revoluţie, apoi revoluţia pentru Napoleon, după care l-a trădat pe Napoleon pentru Bourboni. Moravurile nu sunt, însă, incompatibile cu politica. Generalul Charles de Gaulle a schimbat din temelii instituţiile celei de a V-a Republici, cu consecinţe în toate arterele societăţii franceze. Reamintesc o istorie adevărată: când i-a propus scriitorului André Malraux portofoliul de ministru al Culturii, de Gaulle i-a pretins ca, atâta timp cât va deţine respectiva demnitate publică, să nu primească nici un favor, nici măcar un premiu literar. Malraux a respectat cerinţa. Este imposibil ca Sarkozy, gaullist, să nu fi cunoscut această istorie, dar, se vede, modelul nu i-a fost de folos. Strălucirea sau absurditatea gesturilor de exercitare a puterii pot schimba, fiecare în felul ei, politica.
Dezbaterile provocate de scandalul în care a intrat Sarkozy vor face jurisprudenţă. O aşteptăm. Chiar avem nevoie.
Justiţia şi sloganurile politice
Spre deosebire de români, francezii nu au ipocrizia să repete obedient sloganul cu justiţia imparţială. Sarkozy califică dur instrumentalizarea justiţiei rămânând extrem de prudent doar în privinţa respectării normelor statului de drept. Asta nu îl va scuti să aibă de-a face cu justiţia. Unii dintre francezi consideră că fostul preşedinte, abil, va folosi dezbaterea cazului pentru reabilitarea propriei cariere politice. Poate chiar pentru a-şi pregăti revenirea la Elysée. Supoziţia se bazează pe strategia lui de a ieşi din încurcătură prin atac. Într-adevăr, a doua zi după neaşteptata reţinere la poliţie, Sarkozy a încercat să se victimizeze, apoi a trecut la atac. „Nu am comis niciodată un act împotriva statului de drept… Dacă am greşit, îmi voi asuma toate consecinţele…Nu am nimic să-mi reproşez… Ceea ce se întâmplă urmăreşte să mă umilească… justiţia este instrumentalizată politic“.
Scandal confecţionat sau intervenţie impusă de ordinea publică? Una din două. Ar exista şi o a treia variantă (pentru bisericoşi!): cea a unui act de justiţie imanentă, o plată a păcatelor. În 2007, ca să-şi asigure victoria în alegerile prezidenţiale, Sarkozy le-a promis portofolii ministeriale adversarilor politici de stânga, a cumpărat în bună parte elita intelectuală, iar lui Dominique Strauss-Khan, contracandidatul socialist cel mai bine plasat, i-ar fi întins capcana cu susţinerea candidaturii lui ca şef al Fondului Monetar Internaţional. D.S.-K. s-a compromis rapid în această funcţie şi şi-a ruinat definitiv cariera politică. Să ignorăm această a treia pistă şi să rămânem la una dintre celelalte variante: scandal politic sau ordine justiţiară. În ambele cazuri, până la lămurirea lucrurilor, rămâne lăudabil, civilizat şi corect gestul preşedintelui Hollande,  adversarul din 2007, de a face apel la respectarea prezumţiei de nevinovăţie a lui Sarkozy. Oricât de îndreptăţiţi ar fi francezii să fie supăraţi pe preşedintele lor pentru dificultăţile prin care trec, mulţi dintre ei văd această intervenţie ca dovadă a respectului şefului statului pentru Constituţia Franţei. Nu ca o imixtiune în afacerile justiţiei!
Unii magistraţi convin că în Franţa justiţia nu este complet independentă. Nu a fost nici pe vremea lui Sarkozy, nu este nici în timpul lui Hollande. În 2010, Consiliul Superior al Magistraturii a publicat o Culegere privind obligaţiile deontologice ale magistraţilor, în  care se recunoaşte că „angajamentele politice sau sindicale pot restrânge libertatea de reflecţie şi de analiză a magistratului“. Înţelegem de aici că nu este un afront să ai rezerve faţă de „imparţialitatea justiţiei“. Judecătorii nu trăiesc în afara lumii şi, în consecinţă, este normal să aibă convingeri, inclusiv politice. Important este să reuşească să facă abstracţie de angajamentele lor în condiţiile exercitării funcţiei de magistrat.
Iară noi, noi epigonii…
Justiţia instrumentalizată politic a făcut victime în România. Şi va mai face. Sfaturile îngerilor justiţiari de la Bruxelles sunt complet uitate la petreceri, nunţi şi botezuri. Dacă cineva îşi aduce aminte de ele, le aplică după metoda lui Pristanda. La protestele în numele Constituţiei ale lui Caţavencu, altfel candidat la funcţia de prefect, că îi este violat domiciliul, omul ordinii, al lui Tipătescu şi, mai ales, al Coanei Zoiţica ordonă: „Curat violare de domiciliu! da’ umflaţi-l!“.
Auzim tot mai des politicieni invitaţi la Parchet spunând cu seninătate: am încredere în justiţie! Peste câteva ore îi vedem cu mâinile în cătuşe. Acest degradant spectacol a devenit obişnuit. Frecvenţa arestării unor persoane publice în România este halucinantă. Ţara este în derivă, spun cei mai mulţi, şi tot mai des auzim întrebarea, tulburătoare desigur: ce se întâmplă cu noi, nu mai avem frică nici de Dumnezeu? La români, cândva,  această „frică de Dumnezeu“ a ţinut ordinea fără să fie nevoie de bici. Bombardaţi de mersul împleticit al României, unii politicieni intră de bunăvoie sub teascul legii. Nu este chiar o noutate. „Bună ţară / rea tocmeală“ se spune într-un catren popular vechi; înjurătura din următoarele două versuri o trec sub tăcere. Este  imparţială justiţia în România? Dacă politicianul român este atât de încrezător în imparţialitatea ei, cum de ajunge să  încalce legea? Suntem în faţa unei simple ipocrizii sau a unor gesturi de cinism politic încă fără leac?
Suntem mult mai îndreptăţiţi să considerăm că  încrederea în justiţie este mimată cu profit maxim. Pe această demagogie s-au făcut marile averi. Iar din (şi pe) cocoaşa comunismului s-a născut abia acum, la noi, o bizară aristocraţie politică. O clasă care exersează un dispreţ suveran faţă de lege şi care îşi revendică dreptul la existenţă pentru decenii bune. Dacă nu cumva cu mult mai mult decât atât.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper