Amurgul dimineţii poeţilor

Un articol de Ion Brad

Eugen Simion, Dimineaţa poeţilor, ediţia a V-a, postfaţă de Alex Goldiş, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2014

 

Cred că este un caz rar, dacă nu chiar unic, acela de-a vedea o carte scrisă în 1979 şi publicată în 1980, tipărită şi retipărită de mai multe ori, în ambele regimuri editoriale, ca să ajungă recent la cea de a cincea ediţie. Şi nu e vorba de un roman de aventuri – deşi o aventură a spiritului critic există în această ispititoare Dimineaţă a poeţilor, cartea de eseuri despre începuturile poeziei române, pe care Eugen Simion a scris-o „pe nerăsuflate“, atunci când era tânăr, şi pe care merită să o vadă astăzi, când e octogenar, ca o stea călăuzitoare în vasta lui operă de critic şi istoric literar. Sunt convins că, fără să ne-o spună explicit, viitorul strălucit eminoscolog pleca la acest insolit drum de la îndemnurile Epigonilor lui Mihai Eminescu, aşa cum junele poet îşi orienta şi selecta numele predecesorilor, cei care scriseseră „o limbă ca un fagure de miere“, după Lepturariul lui Aron Pumnul, prima crestomaţie naţională a poeziei româneşti. De altfel, am observat, la această nouă lectură cu creionul în mână, că din şirul numelor invocate de Eminescu, în studiul enciclopedic al epocii literare respective al lui Eugen Simion lipseşte doar Daniil cel trist şi mic, vecin cu Prale firea cea întoarsă. În rest, toţi sunt prezenţi, citiţi şi înfăţişaţi după metode critice europeneşti, aduse la zi, prin care îşi retrăiesc, în haine noi şi cu prospeţime, valorile perene.
Cum nu-mi propun altceva decât să recomand această lectură, obligatorie pentru orice poet care aspiră la acest titlu – de multe ori prea uşor dobândit astăzi –, mă bucur că autorul a strâns, în final, şi bogata recoltă de Repere critice. Mai ales că, în afara tânărului Alex. Goldiş, care semnează postfaţa, O experienţă critică totală, de-a lungul atâtor ani (1980-2014) s-au pronunţat asupra originalităţii acestei cărţi, şaisprezece critici şi istorici literari, în ordine cronologică: Nicolae Manolescu, Gabriel Dimisianu, Cornel Ungureanu, Şerban Cioculescu, Mircea Iorgulescu, Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Livius Ciocârlie, Mircea Zaciu, Dinu Flămând, Ion Vlad, Constantin Coroiu, Daniel Dimitriu, Al. Călinescu, Al. Cistelecan, Daniel-Cristea Enache şi Paul Cernat.
Un impresionant tablou critic, cu poziţii întru totul favorabile, cum era firesc, Dimineţii poeţilor, inclusiv din partea „patriarhului“ Şerban Cioculescu, cel care nu agreează metoda critică a lui Eugen Simion.
Dintre toate textele acestea revelatorii, reproduc aici doar pe al regretatului Valeriu Cristea:
„O carte (atribute rare în critică!) luminoasă, caldă, solară, am spune «sudică», scrisă cu plăcere, cu poftă – fără îndoială una din cele mai frumoase cărţi apărute la noi de la Istoria literaturii române a lui G. Călinescu, Dimineaţa poeţilor îmi confirmă o convingere pe care o nutresc de mai multă vreme cu privire la faptul că la noi critica a fost şi este într-un mod deosebit complementară literaturii“.
Originală este şi ideea unui „hronic“ al vârstelor (ediţiilor) cărţii sale pe care îl transcrie Eugen Simion. Reproduc aici doar acest fragment din gândurile care însoţeau ediţia anului 1997:
„Îmi amintesc şi azi (sunt aproape douăzeci de ani de atunci) cu ce bucurie am scris în vacanţa de vară capitolul despre Spitalul amorului, acela în care este vorba de Conachi, Anton Pann şi despre arta de a iubi… Arta de a iubi care, aşa cum încep să dovedesc în studiul de faţă, a provocat şi a determinat în mare măsură arta de a scrie. Mă sculam dimineaţa cu o ciudată stare de surescitare şi nu-mi găseam astâmpăr până ce nu mă aşezam la masa de scris. O bucurie a spiritului, repet, o stare muzicală pe care n-am cunoscut-o de multe ori în viaţa mea de critic literar“.
Da, adevărat, o bucurie a spiritului, dar ce muncă migăloasă, de veritabil benedictin să citeşti şi reciteşti sute de volume, nu chiar în joacă, pentru a putea realiza acel filtru de limpezire a tuturor pâraielor şi râurilor, care se adună în final în Dimineaţa poeţilor, în limpezimile cărora avea să se aşeze definitiv limba română modernă, cu stăpânul ei genial şi absolut, Mihai Eminescu.
Le las deoparte pe celelalte, şi desprind din textul scris în 20 martie 2014:
„Iată, dar, o nouă ediţie din Dimineaţa poeţilor, a V-a. Ea cuprinde două noi capitole (Dimineaţa poeticească a lui Ioan Cantacuzino, 1757-1828 şi Universul poetic la 1870) şi sporeşte cu câteva pagini analitice capitolele deja existente în ediţia anterioară dedicate lui C. Conachi, Anton Pann şi Universului imaginar la 1850.
Am introdus în final capitolul Megalografia unei epoci de tranziţie. Universul poetic la 1870, pentru a marca, într-un mod mai sistematic, sub ce forme şi în ce tonalităţi se încheie această lungă dimineaţă a spiritului liric românesc. Se încheie, metaforic vorbind, cu ceea ce un poet junimist numeşte «amurgul dimineţii». Maiorescu îi zice, mai sarcastic, «Poezia de salon». O poezie scrisă de tineri instruiţi (unii dintre ei cu doctorate în filosofie şi drept luate la Universităţile străine!), invariabil sceptici şi bolnavi – zice Eminescu într-o scrisoare trimisă în 1870 Convorbirilor literare – de Weltschmerz. Ce modele literare folosesc ei şi care este, în fond, pregnanţa lor estetică în raport cu poeţii din Momentul Bolintineanu-Alecsandri? Iată ce am dorit să analizez în acest capitol final dintr-o ediţie, sper, definitivă…“
Şi, cum originalitatea unei cărţi vine şi din titlul ei, ca şi ale capitolelor care o compun, trebuie să remarc faptul că fiecare dintre acestea au, pe lângă enunţul firesc, un caracter sintetic, revelator şi atractiv. Să ilustrăm cu câteva exemple: Ienăchiţă Văcărescu. Neliniştile spiritului întemeietor; Dimineaţa poeticească a lui Ioan Cantacuzino (1757-1828) Poezia ca „oareşcare răsfăţare a chibzuirii“, un poet pe care Eugen Simion îl vede ca pe un precursor al lui Arghezi, „spirit autentic liric, mai complex, mai cultivat şi mai deschis spre Occident decât alţi stihuitori din vremea lui, aşa cum reiese din Cântec beţivesc şi Răsuflare, dar mai ales din traducerile sale din Cântarea Cântărilor şi, prin intermediul franţuzesc, din poezia preromantică germană“.
Nu numai aici, ci la toţi ceilalţi poeţi ai timpului sunt relevate conexiunile cu poezia universală, ceea ce iarăşi adaugă pagini literare noi studiilor anterioare ale criticilor şi istoricilor literari, pe care Eugen Simion îi citează întotdeauna la locul potrivit.
Continuăm cu titlurile: Alecu Văcărescu. Un discurs îndrăgostit la 1800; Spitalul amorului. C. Conachi, Anton Pann; – capitolul, în mod firesc, cel mai vast, peste 120 de pagini din cele 536 ale cărţii. Tot aici se pun în evidenţă şi marile calităţi care îmbogăţesc profilul şi personalitatea criticului literar, acelea de istoric şi observator al moravurilor şi caracterelor, de autentic şi inspirat portretist. La fel, interesul pentru mediul social-politic, pentru onomastică, pentru retorică, pentru costumaţia şi obiectele acestor scriitori şi ale personajelor din scrierile lor. Ca să nu mai vorbim despre filiaţiile,  prelungite în timp, pe care Eugen  Simon le observă până la unii contempornai ai noştri, ca Tudor Arghezi, Miron Radu Paraschivescu, Geo Dumitrescu şi mai ales la congenerul şi prietenul său ploieştean Nichita Stănescu. Oricând acest capitol putea fi publicat ca o carte separată.
În celelalte capitole, îl avem pe Iancu Văcărescu, cu „psihologia unui poet profesionist“; Gheorghe Asachi, cu „începuturile poeziei intelectuale“; Vasile Cârlova, cu „poezia ca uşurare a spiritului“; Ion Heliade Rădulescu, cu „Scrisul datorie sacră“; Grigore Alexandrescu, în „lipsa modelelor“; Dimitrie Bolintineanu, cu „deplasarea poeziei spre Sud“. În Universuri imaginare la 1850 sunt cuprinşi poeţi minori. Vasile Alecsandri ne apare cu „Liniştea, confortul şi timpul rău“. Ce tablou mai amplu şi mai original decât acesta ne-am putea închipui în afara acestei Dimineţi a poeţilor?
Membru de onoare al Academiei din Atena, familiarizat cu spaţiul spiritual elenic, despre care a scris pagini memorabile, Eugen Simion remarca aici şi unele conexiuni cu grecii contemporani cu primii noştri poeţi. Temă specială, dezvoltată pe larg de Lia Brad-Chisacof, într-un studiu dedicat poeţilor fanarioţi din Principatele Române.
Închei, dând dreptate lui Alex Goldiş: „Recitită la mai bine de trei decenii de la apariţie, cartea lui Eugen Simion rămâne exemplară prin capacitatea de a transforma această experienţă singulară (în urma căreia temele operelor au devenit Tema criticului) într-o experienţă a literaturii române, ale cărei începuturi arată altfel – şi a criticii româneşti, forţate să-şi reevalueze grilele de interpretare“.
Într-un cuvânt: excepţional!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper