Amintiri din Bucureştii de altădată

Un articol de ŞERBAN AXINTE

Bucureştii de altădată se constituie prin cele patru volume ale sale (primele două reeditate recent de Humanitas) într-o monografie foarte bine documentată a capitalei României. Memoria funcţionează ca un principiu de ordonare. Autorul reconstituie istoria Bucureştiului de la sosirea sa în acest oraş, petrecută în 1871, şi până la moartea regelui Carol I. Bacalbaşa motivează scrierea acestori memorii detaşându-se critic de practica egolatră a unor scriitori şi mai ales scriitoare de a-şi face publicitate şi de a-şi câştiga un loc în eternitate prin dezvăluirea unor aspecte intime şi, deci, incitante din existenţa acestora. În legătură cu felul în care îşi scrie amintirile, scriitorul formulează o mică teorie a stilului: „Cel mai frumos stil este acela pe care îl pricepe uşor de la cel mai cult până la cel mai incult. Scrisul nu este nici un mister, nici o ştiinţă rezervată priceperii specialiştilor, este numai o unealtă de reprezentare a cugetării. Acel scriitor care ştie să redea în chipul cel mai uşor de înţeles lucrul pe care îl spune, acela este scriitorul cel mai mare. Adaosurile de înflorituri seamănă cu acele ştucării care, sub cuvânt de a înfrumuseţa, încarcă şi îngreunează“. În ciuda acestei concepţii, Bacalbaşa dovedeşte talent de prozator, reuşind nu doar să expună clar şi coerent o anumită linie narativă, ci şi să creioneze portrete remarcabile. În plus, evocarea evenimentelor nu se realizează la modul plat, expozitiv. Naraţiunea este fluctuantă, cunoaşte momente de lentoare şi de accelerare, ceea ce imprimă scrierii anumite tensiuni capabile să menţină vie atenţia şi curiozitatea cititorului. Faptul că aceste memorii au un aspect monografic se datorează felului în care autorul îşi construieşte lucrarea. Evocarea acelor aspecte din istoria Bucureştilor se realizează multifaţetar. Subcapitolele cărţii delimitează domeniile de interes. Astfel, Politica, Revoluţia de la Ploieşti, Curentul francofil, Politicianismul, Petiţia de la Iaşi, Literatura, Finanţele, Teatrul, Târgul Moşilor, Ziariştii şi scriitorii, o parte din subcapitolele părţii intitulate Bucureştiul în 1871, reprezintă tot atâtea filtre de reconstrucţie a vieţii bucureştene în multiplele ei componente definitorii. Un fragment dedicat obiceiurilor de Crăciun îi oferă prilejul lui Bacalbaşa de a-şi dezvălui faţa nostalgică: „Spuneam deunăzi unui prieten că încep să mă simt străin şi singur. Aproape toţi oamenii generaţiei mele şi ai generaţiilor mai apropiate de a mea, fie mai dinainte, fie mai din urmă, au căzut în mersul vecinic neobosit către o ţintă de toţi necunoscută şi care este neantul şi eternitatea. De câte ori îmi arunc ochii împrejurul meu, văd că mai lipseşte unul. Şi tot astfel va fi până la cel din urmă“. Dar însăşi scrierea sa poate fi interpretată ca un efort de readucere şi menţinere în viaţă a unei lumi dispărute. Memoria reorganizează realitatea. Îi dă un plus de vitalitate prin integrarea cât mai exactă a trecutului. Dar memoria singură nu e capabilă să reaşeze atât de precis lucrurile în actualitatea relativă. Documentarea se dovedeşte extrem de importantă. O serie de documente sunt inserate în naraţiune. Ele dau nu doar veridicitate scrierii, ci reprezintă surse bogate în informaţii pentru cunoaşterea istorică, ştiinţifică a trecutului. „Petiţia de la Iaşi“ semnată de toţi „fruntaşii Junimii literare“, printre care Petre Carp, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi ş.a., prin intermediul căreia li se cerea corpurilor legiuitoare luarea unor măsuri radicale pentru salvarea ţării, este redată în întregime. La fel şi scrisoarea lui Carol I către un prieten al său din Germania. Aceasta din urmă e o mărturie despre felul în care gândea Regele situaţia sa şi a ţării într-o perioadă în care antipatia populaţiei pentru monarhie atinsese un punct critic. Politica vremii apare în general bine documentată, fiind amintite numeroase amănunte despre practicile şi strategiile partidelor politice atât de la putere, cât şi din opoziţie. Vieţii literare îi sunt rezervate fragmente consistente ce vizează fie mentalitatea artistică a vremii, fie evocarea unor figuri importante în epocă, precum Ion Heliade-Rădulescu sau Titu Maiorescu. Nu lipsesc nici picanteriile. Semnificativă în acest sens se dovedeşte disputa dintre Hasdeu şi „Junimea“, cea acuzată că ar fi susţinut fără spirit critic influenţa culturii germane asupra celei române. Sunt oferite, de asemenea, informaţii utile pentru istoria literară despre publicaţiile vremii, printre care Ghimpele, Românul, Trompeta Carpaţilor, Pressa, Reforma, Ziua, Viitorul, Le Journal de Bucharest, Telegraful, precum şi despre oamenii acelor zile: C.A. Rosetti, Cezar Bolliac, N.T. Orăşanu, publiciştii bucureşteni cu personalitatea cea mai pronunţată în epocă. Dacă în primul volum preocupările lui Bacalbaşa vizează majoritatea componentelor societăţii bucureştene, în cel de-al doilea primează dimensiunea politică. Luptele dintre partide şi dintre reprezentanţii de seamă ai acestora, strategiile de guvernare, mecanismele reactive ale opoziţiei, evenimentele socio-politice descrise cu minuţiozitate, impactul lor asupra populaţiei şi reacţiile acesteia sunt toate prinse în discursul memorialistic al autorului, ce reface pas cu pas istoria unei epoci. Lucrarea se dovedeşte valoroasă din punct de vedere epistemologic. Memoria este completată cu documente extrase probabil din presa vremii. Subcapitolul Pacea de la San Stefano joacă un rol important în economia acestui volum. Bacalbaşa tratează obiectiv fiecare aspect pe care îl ia în discuţie. Ştie să urmărească un eveniment în toată amploarea sa, de la intrigile fine de culise până la impactul în plan extern al acestora, neuitând niciodată de reacţia opiniei publice, care este de cele mai multe ori oscilantă, de la frenezie entuziastă la deznădejde apăsătoare. Întreg contextul politic extern din jurul Războiului de Independenţă e restituit în pagini de o importantă valoare documentară. Ceea ce a fost considerat la un moment dat în istoria oficială a României drept o mare izbândă apare în această istorie obiectivã ca un câştig minim şi conjunctural de pe urma războiului. De o atenţie deosebită se bucură evenimente ca Intrarea triumfală a armatei române în Bucureşti sau situaţii precum cele descrise în subcapitolul Din timpul ruşilor. Chestiunea evreiască nu este nici ea ocolită, problema de fond fiind acordarea de drepturi politice evreilor. În anul 1880, în Bucureştiul de după război „marile frământări au trecut“, dominând liniştea şi, totodată, supremaţia Partidului Liberal. Anul 1881 se remarcă prin proclamarea regatului şi prin sărbătorile încoronării. Când vorbeşte despre viaţa bucureşteană,  Bacalbaşa reconstituie caracteristicile anilor pe care îi ia în discuţie şi inserează aspecte ale vieţii publice şi private, pe care le urmăreşte din perspectiva prezentului. Când vorbeşte despre Petrecerile aristocratice ale vremii respective, autorul notează cu o ironie abia schiţată: „Femeile din aristocraţie nici nu prea ştiau româneşte, toată educaţia lor, tot sufletul lor era strein. Ochii şi mintea şi inima lor ereau pironite asupra Parisului. Această elită, înstrăinată de neamul ei, vorbea, scria, citea, cânta şi petrecea franţuzeşte. O greşeală de limbă franceză în această societate era discalificarea şi ridicolul pe vecinicie. O greşeală de limba română, o delicioasă glumă“. Bacalbaşa se arată interesat şi de viaţa studenţească, de grevele împotriva unor profesori şi de diversele farse, inerente traiului în comun. Face portrete succinte ale unor studenţi care s-au remarcat într-o anumită perioadă de timp şi subliniază rolul pe care aceştia l-au avut în viaţa publică. Volumul al treilea debutează cu dezbaterea legată de cumulul funcţiilor publice, dezbatere relevantă pentru genul de politică practicat în epocă. Înfiinţarea partidului socialist în România şi, concomitent, a ziarului Drepturile omului este un prilej pentru autor de a-şi mărturisi convingerile politice pe care le avea în anul 1885. Transcrie chiar unul dintre articolele sale, ţăranii mor de foame, prin care protesta cu vehemenţă împotriva situaţiei disperate în care ajunsese poporul: „ţăranii mor de foame, domnilor îmbuibaţi! Aţi auzit acest cuvânt sinistru? Femeile şi copiii se hrănesc cu zarzăre şi bărbaţii aleargă ca să-şi dea munca pe mâncare. ţăranii mor de foame şi trântorii poleiţi ai oraşelor câştigă milioane în specule de noapte şi în murdării neînchipuite! (…) ţăranii mor de foame şi se dau regelui apanagii şi se ia pâinea fiilor şi se aruncă câinilor şi mizerabilii numiţi reprezentanţii naţiunei îmbogăţesc pe bogatul rege şi sărăcesc pe poporul sărac!“. Un alt eveniment consemnat este moartea lui C.A. Rosetti; tragicul eveniment a constituit un imbold pentru partidele din opoziţie spre a se uni împotriva guvernului. Expulzarea transilvănenilor din România constituie un alt fapt socio-politic asupra căruia Bacalbaşa insistă. Nicolae Ciurcu, Alexandru Ciurcu, George Secăşanu, George Ocăşanu, I. Droc-Bănciulescu şi I. Corneanu, membrii Comitetului de iniţiativă al Iredentei române, au fost expulzaţi pentru publicarea unor manifeste antiungureşti. Autorul face referire şi la situaţia votului universal, care nu era încă instituit; din acest motiv, cei care ar fi putut protesta împotriva unei astfel de măsuri fiind foarte puţini: „La epoca de care mă ocup nu era încă destul public pentru ca să umple o mare sală de întrunire; masele nu erau chemate la viaţa publică, votul universal nu venise încă, de aceea chiar pe o chestiune foarte populară d-abia dacă se putea găsi lume pentru o sală mai mică“. O consemnare utilă istoriei literare o constituie eşecul neaşteptat al lui I.L. Caragiale de la Teatrul Naţional. După ce îşi făcuse o foarte bună reputaţie cu O noapte furtunoasă şi cu O scrisoare pierdută, dramaturgul român a dezamăgit publicul cu cea de-a treia sa comedie de moravuri D-ale carnavalului, considerată inferioară din toate punctele de vedere primelor două. Debutul operei române la Teatrul Naţional este alt fapt cultural netrecut cu vederea de autor. Memoria anului 1886 conţine evenimente precum moartea doctorului Marcovici, inaugurarea Băilor Eforie, încheierea la Bucureşti a tratatului de pace turco-sârbo-bulgar, convenţia consulară cu Germania, detronarea prinţului Alexandru Battenberg de pe tronul Bulgariei, atentatul din strada Vămii împotriva lui Ion Brătianu, devastarea ziarului Epoca, apariţia ziarului Lupta la Bucureşti sub direcţia lui Gheorghe Panu ş.a. Scena politică este în fierbere şi în anii 1887 şi 1888, în acesta din urmă petrecându-se căderea lui Ion Brătianu şi atentatul împotriva regelui Carol, singurul orientat împotriva acestui suveran. În cel de-al patrulea volum este consemnată izbânda lui Aurel Vlaicu, care face în anul 1910 prima ascensiune cu aeroplanul, ridicându-se până la 150 de metri şi atingând viteza de 120 de kilometri la oră. Radiografia acestui an mai conţine şi amănunte despre apariţia la Iaşi şi apoi strămutarea la Bucureşti a ziarului de polemică Lupta şi despre retragerea de la guvernare – spre a-şi împrospăta forţele – a Partidului Liberal, condus atunci de Ionel Brătianu. În anul imediat următor au loc alegerile parlamentare ale guvernului Carp, iar N. Iorga candidează pentru prima oară la Bucureşti. Bacalbaşa nu uită unele amănunte legate de moda vremii, mai precis despre apariţia rochiilor-pantaloni, care au făcut senzaţie în Bucureşti. Autorul ştie să selecteze scene dintre cele mai diverse pentru a contura cât mai precis profilul mentalităţii ce domina în acei ani. Se mai consemnează ca fapt artistic realizarea unui film despre războiul de Independenţă. Autorii, Pascal Vidraşcu şi Leon Popescu, mare proprietar, nu reuşesc prin acest film să cunoaşscă succesul, în ciuda entuziasmului consumat, a muncii şi a cheltuielilor. Bacalbaşa restituie cu lux de amănunte toate evenimentele de pe scena politicii româneşti. Printre cele mai importante se numără retragerea opoziţiei liberală-takistă din parlament, marile manifestări socialiste şi guvernamentale, atitudinea filoliberală a Regelui Carol, intrigile şi frământările conservatorilor, atitudinea Regelui faţă de Petre Carp, acordarea drepturilor politice dobrogenilor, corupţia parlamentară, manifestaţiile prilejuite de centenarul răpirii Basarabiei ş.a. Lui Bacalbaşa îi reţine atenţia moartea lui I.L. Caragiale, care a beneficiat de nişte funerarii impunătoare la care a participat intelectualitatea bucureşteană în frunte cu Barbu Delavrancea, Sadoveanu, Mihail Dragomirescu şi Alexandru Davila. Ultimul volum al Bucureştilor de altădată se încheie cu moartea regelui Carol I. Prin cele patru volume ale sale, Bacalbaşa a lăsat posterităţii una dintre cele mai importante opere memorialistice din literatura română. Utilă istoricilor şi literaţilor, aceasta este o oglindă fidelă a unui perioade de timp, în care au fost puse bazele civilizaţiei şi culturiiromâne moderne.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper