Amatorismul soclurilor contemporane

Un articol de MARIN MARIAN-BĂLAŞA

În articolul anterior am făcut câteva precizări şi comentarii referitoare la importanţa amplasării contextuale şi mai ales la calitatea montării unei sculpturi sau a unui monument. Ce înseamnă artă şi peisaj urban, ca şi ce poate însemna imixtiune sau parazitare politică – au fost aspecte exemplificate. Prin aceasta invitând bucureşteanul la o contemplare egal analitică şi critică a monumentelor, aspecte asupra cărora niciodată nu se va vorbi inutil, excesiv.
Piatra soclului bun şi bronzul copiei infidele
Comparaţi cât de… impecabile/ ireproşabile sunt unele complexe statuare ca acelea din Piaţa Lahovari sau de la intrarea majoră a Grădinii Icoanei faţă de intenţia mimetică, recentă, din colţul Palatului Băncii Naţionale. Aceleaşi teme academiste, pastoral-sămănătoriste/ poporaniste (în genere, ţărăncuţe-n extaz) elogiind în chip teatral-eroic câte un bărbat. De data asta, în fine, soclul monumentului lui Eugeniu Carada este elementul… cel mai onorabil.
Piatra, de bloc masiv, seamănă cu aceea a majestuoasei clădiri; dar tare mă tem (ce spun geologii?) că este vorba doar de un calcar de calitate inferioară, dacă nu chiar o gresie de calitate superioară. Oricum, în doar câţiva anişori vom vedea dacă nu se fărâmă uşor, sau dacă literele incizate în centrul monumentului nu se vor efasa (căci au adâncimea unui vârfuţ de unghie, săpate mult mai puţin adânc decât numele protagonistului, cioplit mult mai sus). În plus, fiindcă statuia – ca în cazul lui Carol I – reprezintă o reconstituire (monumentul lui Carada, erectat în 1924, a fost şi el distrus în primii ani comunişti), are soclul de tip secol 19 – debut de secol 20, adică făcând corp comun cu bronzurile figurative. Dar, cum am sugerat deja, monumentul, care arată bine de la distanţă, dezamăgeşte profund la apropiere, dezamăgirea venind odată cu observarea stângăciei, a grosolăniei bronzurilor secundare.
Capul lui Carada este unul bun, acceptabil, onorabil. Dar femeia şi bărbatul care proslăvesc acest cap, plus barbaria de steag sau prapur care încolăceşte piscul soclului, se doresc moderni (stilistic). În realitate, aceste trei bronzuri mai degrabă sugerează că vor fi fost abandonate lipsei de timp sau indiferenţei, modelarea de fleoşcăire grosieră, fără rafinament sau respect faţă de detalii, arătând doar gust prost, superficialitate, aroganţă.
Reconstituirea care se vrea monumentul este una tarată, deoarece statuile alegorice de odinioară, cam toate de stil neoclasic, bucolic, sămănătorist sau poporanist (tipice Bucureştiului de până-n anii ‘40), excelau cândva prin detaliu. De pildă, cutele, pliurile sau faldurile oricărui element textil, toate realist-fotografice, dacă nu chiar exagerate imaginativ, constituiau un manierism amintind de stilul pedant al anticilor şi al renascentiştilor. Acum, aici, la reconstituirea recentă, bronzurile secundare, simbolice sau alegorice n-au nici un detaliu ornamental, nici un contur clar, precis, minuţios, atent reliefat.
În sensul din urmă, acelaşi sculptor (Bolborea) a fost un pic mai atent sau mai generos în reconstituirea făcută statuii lui Lascăr Catargiu (din centrul străzii omonime). De altminteri, şi în monumentul original veştmântul femeii prezentase doar o caricatură sau o simplificare maximală a ornamenticii costumului popular. Oricum – un alt merit, în sensul discuţiei de faţă –, soclul lui Catargiu este din blocuri masive, din aceeaşi piatră a soclului lui Carada şi este… aproape impecabil! Aşadar, sculptorul Bolborea – cel puţin pentru cele două monumente menţionate aici – este unul dintre puţinii artişti contemporani care merită apreciaţi pentru socluri. Omul se trudeşte cu, poate, cel mai notabil folos pentru piedestalurile pe care ridică bronzuri.
Dar dacă tot este de criticat zgârcenia sau amatorismul majorităţii soclurilor contemporane, permiteţi-mi un cuvânt (inedit) despre Traianul nud şi cu lupoaica sa hibrid-dacică: admir şi laud statuia aceasta tocmai deoarece are ca soclu… nimic altceva decât treptele goale, pure şi simple, vechi şi trainice, ale Muzeului de Istorie.
Revenind însă la monumentul lui Eugeniu Carada – cel frumos de la distanţă, dar handicapat când priveşti de-aproape –, mai este de spus şi că punctele de fixare sau cuiele bronzurilor intră în sau se leagă de piatra piedestalului inadmisibil de grosolan şi vizibil. Marginile bronzului femeii aşezate se pupă arareori cu soclul. Din piciorul statuii bărbăteşti un piron iese şi intră într-o gaură perforată mult prea gros în soclu (restul completându-se cu un adeziv sau ciment barbar). Laba celuilalt picior se sprijină pe o muchie a soclului cu ajutorul unui crampon foarte lat şi gros, odios. Iar deja pomenita flamură sau prapur imens este un gogoloi de bronz atât de vag, diform, grosolan, că… mai bine lipsea. De n-ar fi micul vultur, contrastant realist, din capătul ţepei ai crede că respectiva chestie este o zdreanţă ca acelea lăsate pe urma vreunui culcuş de boschetar. Cât despre cele trei metope/ basoreliefuri de sub tot tridimensionalul discutat, ei bine, acestea par aici mai degrabă opera unui preşcolar sau art-terapia unui oligofren.
Pe scurt, deşi se vrea restauratoare, reparatoare/ răzbunătoare, replica din 2013 a monumentului din 1924 se exclude comparaţiei favorabile cu monumentele – stilistic şi intenţional similare – ridicate în prima parte a secolului 20.
Nimeni nu va fi pretins ca replicile contemporane ale distruselor monumente vechi să fie reproduceri absolute, copii fidele. Dimpotrivă!… Numai că nu este de admis (!?) ca stilul sau originalitatea contemporană să fie mult sub standardul artisticităţilor originare, la o distanţă estetică ce frizează amatorismul sau superficialitatea, indecenţa.
Altceva (tot exemple)
Priviţi recent erectatul bust al lui Ion Mincu (colţul străzilor Academiei-Quinet). Bronzul sculptural, de mici dimensiuni, este admirabil. Sub el coboară prelung un soclu care e mai îngust decât umerii bustului, ceea ce poate constitui o soluţie estetică deloc comună/ banală, aşadar foarte interesantă. Numai că jos de tot, peste pământ, pavelele pavimentului din preajmă, din ciment ieftin şi casant (prefabricatele de doi lei metrul cub, fărâmabile de orice ploiţă şi vânt), s-au ridicat parcă singure, efectuând ca de capul lor o esplanadă sau fundament secund. Calitatea şi aspectul acestei ridicări de nivel compromite arta de deasupra, arhitectul Mincu arătând ca un lord în papuci scâlciaţi.
Interesantă este şi întâmplarea că, la foarte scurtă vreme după finisarea micii statui (mai exact spre finele lunii mai a anului 2014), chiar la Institutul de Arhitectură care poartă numele lui Ion Mincu şi sub a cărui umbră fizică stă micul monument s-a deschis un „concurs al pavatorilor“. Simbolic şi adecvat: instituţia de stat recunoaşte (consacră?) astfel rolul de veritabilă putere politică al pavatorilor. Într-adevăr, aceşti designeri ambientali/ citadini au în mâini toate betoanele, bordurile, asfaltul, aşa-zisele „spaţii verzi“, scuarele sau pieţele tot mai pardosit-betonate ale urbei. Ba mai trebuie să ţinem cont că ei au un cuvânt tot mai greu inclusiv în arhitectură, truda lor ajungând să se ridice mult deasupra solului, înspre faţade şi tapetări de ziduri şi tavane, poate chiar şi peste acoperişuri. Dar e bine că o asemenea competiţie – chiar de show glumeţ şi de reclamă comercială fiind – se face public, nu ca licitaţiile sau premiile pentru monumente, statui şi clădiri, care ţin doar de şesturi controversabile, de găşti închise, de recompensări sau împărţiri secrete.
Până acum doi-trei ani, în Parcul „Ion Voicu“ (istoricul Parc ex-„Ioanide“), foarte frumosul cap de bronz al violonistului Voicu era proţăpit pe un soclu penibil, din faianţe negre, ieftine, de baie comună. Iar respectivele plăci sau dale se decojeau uşor, singure, erau sparte continuu şi furate mereu. N-am verificat mai recent cum mai arată monumentul doar de ruşinea de a nu-l revedea tot aşa (sincer: totdeauna când treceam pe acolo mă simţeam jenat şi ori priveam doar pe furiş, ori întorceam capul).
Dar hai să zicem că Ion Voicu a fost un artist faţă de care putem trece cu vederea faptul că nimeni nu-şi mai bate capul sau dorul. Ion Voicu a fost, în plus, simfonist. Başca, rrom. Iar criticii redenumirii parcului s-au făcut că nu văd frumoasa vilă-conac, chiar de peste gard, în care a trăit familia aristocrată a soţiei lui Voicu, iar după căsătorie artistul însuşi. Oricum, minoritar din mai multe puncte de vedere, Ion Voicu a cam rămas, pentru mulţi, ignorabil.
Ce să mai zicem însă de batjocura din faţa Teatrului Odeon, care-l reprezintă tocmai pe marele general şi preşedinte Mustafa Kemal Atatürk? O personalitate internaţională de calibru foarte redutabil şi pentru a cărui onoare sau dezonoare mulţi turci aproape că ar face „moarte de om“. Exagerez metaforic, deşi ar merita să se ştie că, în Turcia, orice ofensă adusă memoriei Părintelui Naţiunii se pedepseşte aspru, penal. Poate nu cu atâta închisoare cu cât se plăteşte, în Thailanda, orice ofensă adusă imaginii sau devoţiunii regelui şi reginei locale. Oricum, Atatürk a fost un erou gigantic şi chiar că merita, în Bucureşti, o statuie. Însă una simbolic pe măsura importanţei sale istorice, adică veramente monumentală. Nu una minusculă, meschină, cum e asta de la Odeon (şi cum ar fi imposibil de văzut în întreaga – imensă – Turcie!).
Să fie clar (insist): nu faptul că există o statuie a lui Atatürk în Bucureşti este discutabil. Dimpotrivă. Eroul a fost mare nu doar pentru toată istoria modernă a Turciei, ci chiar a întregului Orient Apropiat, ba chiar şi a Europei. El este încă incomensurabil în cultura şi mentalitatea cotidiană a mai tuturor turcilor contemporani. Atatürk merită din plin omagiul românilor, al bucureştenilor. Poate chiar şi locul – micul rond cu fântână din faţa Odeonului şi a Teatrului „Constantin Tănase“ – ar putea fi acceptabil/ onorabil. (Deşi, poate chiar acolo ceva mult mai cultural şi strict naţional ar fi putut avea un grad superior de adecvare). Atatürk sau admiraţia bucureşteană (respectiv/ automat internaţională) faţă de marele erou s-ar fi adeverit mult mai onorabil dacă statuia ar fi net superioară celei de-acum. Adică un cap sau bust un pic mai măreţe ca dimensiuni, poate un trup integral, de doi-trei metri. Şi, mai ales, un soclu mult mai puţin kitsch, disproporţionat, ieftin către mizer. Soclul actual, de o artisticitate dubioasă/ submediocră, cuiele-nituri vizibile şi precare (cu care capul de bronz este fixat în faianţa acestui soclu), plus lanţul-gard de doi bani – toate acestea înjosesc nu doar obiectul artistic, ci şi intenţia umană, omagiul.
Desigur, voinţa existenţei sale acolo se datorează celor legaţi de lanţul hotelier Ramada, care şi-a construit unul dintre nenumăratele edificii chiar pe latura scuarului. Mai mult ca sigur, ridicarea tocmai acolo a monumentului este datorată multelor insistenţe, lobby-ului grozav care va fi fost făcut la Primăria Capitalei. Dar cum „ştim noi“ că se rezolvă ceva într-ale imobiliarelor şi edilitarelor bucureştene, firesc este să ne întrebăm: oare de ce s-or fi zgârcit iniţiatorii proiectului tocmai la acest bust, la această statuie, la jalnicul piedestal, la arătarea acestui monument? Şi dacă ei s-or fi zgârcit, ori vor fi avut modeste simţul artistic şi simţul monumentalului, oare de ce nu le-a sugerat nimeni din armata administraţiilor locale (urbanistice, patrimoniale, arhitecturale, artistice) o formă, dimensiuni, proiecte ceva mai acătării?…
Concluzie/ coda
Nu sunt un nostalgic sau un proslăvitor en gros al „Bucureştiului de odinioară“. Laud monumentele vechi, „clasice“ – multe discrete, mai mici ca dimensiuni – strict din cauza adecvării locaţiilor lor, a calităţii materialelor folosite, ca şi a congruenţei stilistice (scene/ tablouri şi figuri sau alegorii umane făcând una cu soclul sau piedestalul lor). Faţă de acestea, „modernitatea“ contemporană se face suprem criticabilă deoarece deroghează de la orice intenţie nobilă, ca şi de la standardele „artelor fine“, tocmai prin lipsa de gust şi de respect a constructorilor contributori, prin zgârcenia sau corupţia prea multor intermediari.
Sculpturi/ monumente făcute cu prea puţin geniu specific. Sculptori-amici, anexe de camarile, nealeşi pe baza licitării celor mai grozave proiecte. Erectări/ montări efectuate de către bordurişti sau pavatori de trotuare/ „spaţii verzi“.
Ca imagine, valoare, obraz, un oraş „şade“ (şi) pe statuile sale. Dar cu statui aburcate, la rându-le, pe fundaţii/ socluri/ esplanade/ piedestaluri de şagă, Bucureştiul – turcit de varii politici – şade ciobit. Într-o rână. În poziţia sau corola unui lotus veşted, ştirb sau spart.
De bună seamă, aşa cum arătat-am, de vină poate fi doar multitudinea de cârtiţe sau scarabei scopofagi, ce sapă/ papă năruitor prin toate dosurile şi pe toate dedesupturile opusurilor/ artelor/ spiritelor umane.

Un comentariu pentru “Amatorismul soclurilor contemporane”

  1. septembrie 5, 2014 la 1:25 pm

    Articolul continua (si termina) pe acela anterior, din nr. 475. Episoadele trebuiesc, asadar, coroborate.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper