Acasă la Hemingway. 115 ani de la naştere

Un articol de Constantin Coroiu

Suburbiile Havanei – „oraş în care nu ai cum să întârzii“ – constată pe bună dreptate un erou dintr-un celebru roman al lui Graham Greene – rămân în urmă. Rulăm cu mare viteză, însoţiţi de „îngerul“ nostru păzitor Lasaro, spre San Francisco de Paula, localitate situată la aproape 20 de km de capitala Cubei. Ţinta este, desigur, ferma Vigia, fosta proprietate a lui Hemingway. Încerc să-mi aduc aminte ce făcea adolescentul care eram în acea vară fierbinte a anului 1961, când Hemingway îşi zbura literalmente creierii. Auzisem şi poate chiar citisem ceva din opera marelui scriitor, laureat al Premiului Nobel. Văzusem, cred, filmul Bătrânul şi marea. O capodoperă a cinematografiei, cu Spencer Tracy în rolul principal. Mai târziu, pe bătrânul Santiago l-a întrupat şi Anthony Quinn, la fel de memorabil. Apropo, recent mass-media au informat că se lucrează la un film artistic despre Hemingway intitulat Papa, pe un scenariu al unui cunoscut ziarist de la Miami Herald, în regia lui Bob Yari şi avându-l în rolul titular pe actorul Adrian Sparks. Pentru prima dată, după 50 de ani, se va filma la Havana, chiar în faţa Palatului guvernamental, unde va fi reconstituită lupta susţinătorilor lui Fidel Castro cu aliaţii generalului Batista. Asemenea producţii, care evocă biografia sau momente din biografia unor mari personalităţi, nu sunt întotdeauna nişte reuşite artistice. Să sperăm că aceasta va fi.
Ajungem. Urcăm pe o alee străjuită de arbori tropicali pe colina unde se află vila lui Hemingway. Pinii şi bambuşii, plantele aduse din cele mai îndepărtate colţuri ale planetei şi orânduite aici ca într-o grădină botanică, misteriosul Turn, în care scriitorul nu a urcat niciodată, piscina goală, scaunele de pe marginea ei, ruginite şi înţepenite în uitare, Cimitirul celor cinci câini ai scriitorului, fiecare cu monumentul lui, liniştea şi singurătatea pe care respiraţia oceanului nesfârşit le adânceşte şi le amplifică. În casa în care a locuit timp de 22 de ani şi unde Hemingway şi-a scris câteva din marile cărţi, astăzi muzeu memorial, totul a îngheţat în acea zi de vară tropicală a anului 1961, odată cu detunătura ultimelor două gloanţe trase de experimentatul vânător. De la fotoliul preferat şi barul mobil până la dezordinea în care au rămas răspândite pe patul din dormitor – ziare, reviste, cărţi. În sufragerie, masa cu cele trei scaune, două laterale, ocupate întodeauna de Ernest şi Mary, şi unul în capăt, rezervat oricărui musafir, de obicei neanunţat. În dormitor, faimoasa maşină de scris la care Hemingway îşi bătea direct textele, de obicei dimineaţa, stând în picioare, ceea ce îmi aminteşte de Gogol, care îşi plăsmuia terifianta lume scriind tot în picioare, şi de Dostoievski care se plimba tot timpul prin cameră. Dormitorul rezervat oaspeţilor este simplu, elegant, de o distinsă intimitate. Aici au dormit personalităţi ilustre ale veacului XX – de la oameni politici, scriitori, artişti şi stele ale Hollywoodului, până la sportivi celebri. Pe pereţi atârnă diverse trofee de vânătoare dobândite de împătimitul vânător şi pescar în America şi Africa. Printre ele, şi cel râvnit de Mussolini, pentru care dictatorul megaloman i-a oferit lui Hemingway o sumă exorbitantă, dar scriitorul, indignat, a respins-o ferm. Diverse afişe anunţă lupte cu tauri din trecut… Dintre picturile şi lucrările de grafică semnate de mari artişti, atrag atenţia tablourile pictorului spaniol Roberto Domingo, pentru care coridele au constituit o temă predilectă. Cât priveşte binecunoscuta fotografie a lui Hemingway, cea reprodusă pe coperţile unor cărţi ale sale ori în dicţionare şi istorii literare, o revăd cu aceeaşi admiraţie: Hemingway alături de un marlin impozant. Mi-a plăcut întotdeauna nu  pentru izbânda cinegetică pe care o imortalizează, ci pentru că intuiesc în acea imagine un sens polemic. Hemingway se înfăţişează lumii nu într-o atitudine gravă, meditativă, nu la masa de lucru şi cu mâna la frunte (de altfel, nici n-am văzut în casa lui Hemingway ceea ce numim îndeobşte masă de scris), ci într-o postură oarecum frivolă care rimează perfect cu personajul. Vechea maşină de scris îmi apare ca un obiect ce şi-a depăşit demult condiţia utilitară şi a devenit un monument evocator. Peste zece mii de volume – ediţii rare, cărţi cu autografele unor celebrităţi literare: Dos Passos, Faulkner, Joyce, Ezra Pound, Scott Fitzgerald etc. alcătuiesc un adevărat tezaur bibliofil. Cărţile sunt răspândite în toate încăperile. Din cotoarele lor atârnă şuviţe de hârtie, semne ale  popasurilor de lectură, de reveniri, de meditaţie mult mai definitorii decât orice aventură cinegetică, gazetărească sau erotică a scriitorului şi omului Hemingway, care a trăit într-o viaţă – altminteri scurtă, numai 62 de ani – cât alţii în zece.
Întors la hotel, privesc de pe o terasă de la etajul 17 întinderea mării cu cele şapte culori numărate de Márquez, cel care aproape implora să nu-l provocăm să vorbească despre paradisul caraibian căci nu s-ar mai putea opri. Am adus cu mine de la Iaşi, aici, la Havana, volumul de poezii apărut în BTT, al lui Nicolas Guillen, în traducerea lui Eugen Jebeleanu, şi Parisul, o sărbătoare de neuitat, din aceeaşi colecţie, una din cărţile pe care Hemingway le-a scris la Vigia şi în care, cum se ştie, evocă cei cinci ani din tinereţea sa petrecuţi la Paris, între 1921 şi 1926. O deschid la întâmplare şi dau peste un paragraf pe care îl subliniasem la prima lectură, o mărturie de creaţie: „Lucram până când terminam fie un capitol, fie un episod şi întotdeauna mă opream doar când ştiam ce are să urmeze. Nu mai eram sigur că voi continua a doua zi. Uneori, când începeam o povestire nouă şi nu reuşeam s-o urnesc din loc, mă aşezam în faţa căminului şi storceam peste jeratic coaja micilor portocale şi urmăream flăcăruile albastre care se iscau sfârâind. Alteori, mă ridicam de la masă şi, privind acoperişurile Parisului, îmi spuneam: «Nu te necăji. Ai reuşit întotdeauna să scrii şi ai să reuşeşti şi acum. E de ajuns să aşterni pe hârtie o singură frază care să conţină un adevăr. Scrie fraza cea mai adevărată pe care o ştii». Şi, în cele din urmă, scriam o frază adevărată, după care puteam să merg mai departe… Acolo, în camera de mansardă, am luat hotărârea de a scrie câte o povestire despre fiecare lucru pe care îl ştiu. Şi întotdeauna m-am străduit să ţin seama de hotărârea luată, ceea ce a fost pentru mine o disciplină severă şi folositoare“.
În orăşelul pescăresc Cojimar, „atârnat“ de Havana, parcă stropit cu o pulbere galbenă şi ale cărui case se pierd printre arborii tropicali, unde venea adeseori petrecând alături de pescarii ce înfruntau rechinii, la faimoasa Bodeguita del Medio sau oriunde în altă parte pe mirifica insulă, Hemingway nu e doar „o amintire frumoasă“, cum scria cineva, o figură cu aură mitologică, ci o prezenţă vie. Cubanezii îi rostesc numele cu veneraţie. Scriitorul însuşi a avut, nu e nici o îndoială, o specială afecţiune pentru oamenii de pe tărâmul scăldat de ape supranumit şi Perla Antilelor. I-a cunoscut bine, a fost fascinat de frumuseţea, exuberanţa şi melancolia sufletului lor, le-a înţeles profund inconfundabila spiritualitate. În semn de dragoste şi de recunoştinţă pentru cei în mijlocul cărora a trăit şi a scris timp de 22 de ani, a donat ferma de la Vigia (pe care o cumpărase în 1939 de la o familie de francezi, contra sumei de 18.000 de dolari) statului cubanez, care de peste o jumătate de secol se mândreşte cu unul dintre cele mai vizitate muzee memoriale din America şi din lume.
Un document inestimabil privind viaţa lui Hemingway în Cuba biografii scriitorului îl datorează jurnalistului Norberto Fuentes, reporter al Agenţiei Prensa Latina, trimis de şeful său la San Francisco de Paula să scrie primul reportaj despre cel ce în acea zi de iunie 1961 tocmai se împuşcase cu una din armele ascunse în pivniţă de Mary, soţia sa. Au urmat, povesteşte Gabriel García Márquez, „20 de ani de cercetări meticuloase, întrevederi anevoioase şi reconstituiri ce păreau imposibile, pentru a-l răscumpăra din memoria cubanezilor anonimi care, de fapt, împărţiseră cu el neliniştea de toate zilele: medicul lui personal, cei care îi mânuiseră ambarcaţiile de pescuit, fârtaţii de la luptele de cocoşi, bucătarii şi personalul de prin cârciumi sau băutorii de rom care-l însoţeau în nopţile de chef de la San Francisco de Paula“. Jurnalistul i-a descoperit „urmele inimii în scrisorile pe care nu le mai pusese niciodată la cutie, în ciornele pline de căinţă, în notele neterminate, în magnificul jurnal de navigaţie, unde străluceşte toată lumina stilului său“. A rezultat o carte de 700 de pagini, pe care Márquez a citit-o pe nerăsuflate în manuscris şi în care ne este restituit: „Un Hemingway al nostru: un om speriat de incertitudine şi de scurtimea vieţii, care n-a avut niciodată mai mult de un invitat la masă şi care a reuşit să descifreze, cum puţini au făcut-o în istoria omenirii, tainele practice ale profesiunii celei mai solitare din lume“. Da, însă, fără a face un joc facil de cuvinte, şi ale celei mai solidare!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper