A deprima, deprimant şi deprimaţi

Un articol de CONSTANTIN STOICIU

Imaginile erau răvăşitoare. Supravieţuitoare parcă ale unui alt secol, ţărănci bătrâne dintr-un sat prăpădit al României capitaliste îşi plângeau soarta. Dacă cifrele oficiale sunt adevărat, peste şapte sute de mii de bătrâni trăiesc cu un ajutor social de 350 de lei şi aproape două milioane de bătrâni au pensii până în şapte sute de lei. Femeile plâng, se vaită, îşi desfac şi reînnoadă baticul, imploră cerul. Niciun bărbat de vârsta lor în apropiere, i-a răpus poate băutura, i-a răpus poate mizeria, le e ruşine poate să fie văzuţi. Niciun tânăr în cadru, au plecat poate de mult în lumea largă. Comentariul e lugubru, revolta musteşte, imaginile nu sunt alese la întâmplare. Un fost ministru al Muncii, obraz trandafiriu, se agită să convingă că ar fi vrut cândva să facă ceva pentru aceşti bătrâni, dar nu s-a putut. Plesnind de sănătate, ministresa actuală dă asigurări ferme că guvernul tocmai analizează posibilitatea majorării în toamnă a ajutorului social. Şi din nou bătrânele ce-şi sug gingiile, lăcrimează şi-şi agaţă degetele de nodul basmalei.
Nu, nu era un reportaj care să înfiereze politicile sociale ale guvernanţilor din ultimii douăzeci şi patru de ani, ci un lung clip electoral conceput în perspectiva alegerilor prezidenţiale. O şmecherie jurnalistică de denunţare a măsurilor de austeritate luate de preşedintele încă în funcţie, de compasiune umilitoare, de lansat baloane de speranţe şi de stors voturi prin anticipaţie de la cei mai săraci, nefericiţi şi creduli români pentru candidatul partidului care s-a îngrijit să aibă o televiziune la dispoziţie. Consideraţi o povară pentru finanţele statului şi, de la o vreme, chiar şi pentru descendenţii lor, îmbrânciţi la marginea societăţii, bătrânii şi condiţiile lor de viaţă spun mai mult decât orice altceva despre decădera lumii romaneşti şi mizerabilismul adunăturii noastre de politicieni. Dincolo de aceste existente tragice şi fără nicio altă soluţie decât dispariţia lor treptată, ceea ce a mai rămas din societatea românească e minat din interior de faptul de netăgăduit al brutalelor şi profundelor schimbări petrecute sub flamura neoliberalismului triumfător: derizoriul protecţiilor sociale după prăbuşirea solidarităţii din vremurile nu prea îndepărtate, individualismul, singurătatea, violenţa. Societatea în sine, ca proiect colectiv, s-a transformat şi se transformă de la o zi la alta într-o colecţie de indivizi care-şi urmăresc haotic scopurile.
A devenit o evidenţă a ultimilor ani: obligaţi să trăiască după bunul plac şi sub supravegherea Occidentului, românii sunt deprimaţi politic, economic, financiar şi cultural; «micii europeni», cum sună o publicitate, au acelaşi gust ca şi înainte, dar ascund cu o veselie stupidă pierderea ineluctabilă a identităţii naţionale, a suveranităţii şi a demnităţii ca popor. Cu toate că, cel puţin la Bucureşti şi în marele oraşe, strada întoarce privirii prezenţa din ce în ce mai rară şi mai discretă a bătrânilor şi cea manifestă a tinerelor generaţii agăţate de telefoane sau rătăcite în ecranul tabletelor, un aer de tristeţe, de pesimism, de abandon, de neputinţă, de insignifianţă şi de culpabilitate se face din ce în ce mai mult simţit. Lamentaţiilor de altădată despre nefericirile fără sfârşit din ţară, pentru că preocuparea pentru aiurea n-a servit şi nu va servit vreodată la ceva, despre potlogăriile politicienilor şi ale afaceriştilor le-au locul o descumpănire patetică, o imensă stupoare că totul nu este decât o farsă sinistră a istoriei, că lumea românească, atât cât a fost şi cum a fost până nu de mult, s-a întors pur şi simplu cu susul în jos, dar, bizar, continuă totuşi să alunece într-un timp fără noimă sau controlat de forţe obscure. Nimeni nu mai întrezăreşte o rază de lumină, orizontul e şi va rămâne întunecat, salvarea prin cultură într-o Europă idealizată până la caricatură e încă una din frumoasele iluzii ale intelighenţiei româneşti marginalizate de noii ideologi ai rectitudinii politice, dar împietrită în epoca în care neoliberalismul încă nu traversase Atlanticul şi cultura mai însemna şi altceva decât divertisment, produse derivate şi bani, cât mai mulţi bani.
Lansate ritualic la patru-cinci ani o dată, şi campania electorală din acest an încă nu a început oficial, baloanele politice de speranţă n-au fost şi nu sunt un remediu al deprimării generale, ci o explicaţie a acesteia şi o altă ocazie de a constata cu indignare sau doar cu amărăciune deprimanta şi onctuoasa aliniere şi supunere a politicienilor noştri de toate culorile şi poziţiile la imperativele Europei, Statelor Unite şi finanţelor internaţionale. Persistă, în această vară, ca şi altădată, mirosul pestilenţial al scandalurilor cu iz politic şi penal, al jafurilor consumate şi al unui viitor care nu poate fi altfel decât prezentul tuturor deprimărilor şi al deprimaţilor. Dacă o consolare e posibilă, atunci ea trebuie căutată în depresia societăţilor occidentale, care se explică, în plus faţă de cea a societăţii româneşti, prin medicalizarea şi psihologizarea problemelor sociale; perspectiva ca în 2020 depresia să devină a doua boală handicapantă după stres e reală. S-ar putea spune că trăim o agonie planificată a unei civilizaţii şi înţelegeri a naturii umane. Cum stă în istoria şi în firea românilor când e vorba de alianţe cu cei mari şi puternici, depresia a intrat la noi în moravuri, deprimaţii circulă liber şi, în general, cu o slăbiciune particulară pentru politicieni, totul este deprimant.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper