Viaţa ca scriere şi rescriere

Un articol de ION BRAD

Doina Rad, Eta Boeriu, Editura Limes, 2005; Viaţa ca rescriere – Cella Serghi, Editura Accent, 2010; Dintre oglinzi paralele, Editura Napoca Star, 2012

 

Din Clujul care freamătă de energii creatoare, moştenite prin tradiţie şi înnoite mereu, în pas cu timpul neiertător, am primit trei volume, unul mai interesant decât altul. Toate scrise de profesoara Doina Rad (născută Vlas), care şi-a început cariera didactică acum 34 de ani, la aceeaşi şcoală „Ion Creangă“ din cartierul istoric Mănăştur, preferând unei catedre universitare misiunea nobilă de a-i învăţa pe ucenicii săi dragostea de limba şi literatura română.
Citite cu creionul în mână, în ordinea cronologică a apariţiei lor, fiecare dintre cele trei cărţi atestă talentul, hărnicia şi acribia ştiinţifică a cercetătoarei, prezenţa sa îndelungată în biblioteci publice sau printre colecţii particulare de documente şi manuscrise, pentru a reliefa adevărul ascuns în ele, al operei şi al personalităţii celor două scriitoare, atât de diferite între ele: poeta şi traducătoarea eminentă Eta Boeriu (profesoara mea de italiană la Filologia din Cluj) şi cunoscuta prozatoare Cella Serghi. Şi cum prima monografie dedicată Etei Boeriu reprezintă dezvoltarea tezei de doctorat a Doinei Rad, fragmentele referatelor de susţinere, semnate de universitarii Iosif Cheie-Pantea, Ion Pop şi Constantin Cubleşan, reproduse pe coperta a IV-a a volumului, sunt clare şi convingătoare, ca şi prefaţa semnată de regretatul critic şi istoric literar clujean Vasile Fanache, mi-ar fi mai comod să reproduc opiniile lor, pentru a stârni interesul şi curiozitatea cititorilor. O fac doar parţial, socotindu-le mai obiective şi pertinente decât impresiile mele subiective, determinate de întâlnirile mele în ţară şi în Grecia cu Eta Boeriu.
Aşadar: „Cercetarea se dovedeşte a fi, în primul rând, una de istorie literară, de natură să reabiliteze formula monografiei, într-o operă ce pare mai puţin interesată, din păcate, de astfel de întreprinderi“ (Ion Pop). „Discursul critic al exegetei este precis şi mereu la obiect, analitic-demonstrativ, dovedind o siguranţă deplină în judecăţile de valoare ce se fac întotdeauna din perspectiva evaluării de ansamblu a operei, în dinamica evoluţiei acesteia, de la o etapă creatoare la alta“ (Constantin Cubleşan). „Prezenta carte, iniţial teză de doctorat, semnată de doamna Doina Rad, reconstituie un destin literar cu acribie de istoriograf şi vocaţie critică, ambele subsumate fixării locului obiectiv pe care poeta şi traducătoarea Eta Boeriu îl deţine în ansamblul literaturii române“ (Vasile Fanache).
Fixate, astfel, în mod obiectiv meritele şi virtuţile monografiei, mă voi rezuma doar la câteva întoarceri în timp, menite să adauge câteva trăsături unui portret memorabil conturat al Etei Boeriu. În anul universitar 1948-49, pe când ne apăruse în sala de curs, tânără, brunetă, înaltă, splendidă, numai bună de admirat de încă tinerii poeţi necunoscuţi Aurel Gurghianu şi Ion Brad, conferenţiara noastră se numea Eta Cianciolo, după primul ei soţ italian, plecat definitiv din România. Nu ştiam că avem în faţă o poetă remarcată şi preţuită de membrii „Cenaclului Literar“ de la Sibiu (printre care Cornel Regman, coleg de redacţie la Almanahul literar, ne preda şi cursuri de literatură contemporană), că înainte se chema Caranica, dintr-o familie de cărturari macedo-română, originară din Grecia, oraşul Veria (de-acolo se trăgeau şi familiile lui George Vraca şi Toma Caragiu), nu ştiam că era sora lui Nicu Caranica, poetul refugiat în Occident, decedat în 2002 la Paris, nu ştiam că, îndepărtată în 1950 de la catedra Universităţii, dar rămasă în Cluj, se recăsătoreşte cu doctorul Iuliu Nicolae Boeriu, al cărui nume avea să-l poarte, el fiind ocrotitorul ei pretutindeni. Şi multe nu mai ştiam despre preocupările frumoasei doamne, care ocolea colaborarea la Almanah şi la Steaua, în timp ce începuse traducerea măiestrită a Divinei Comedii, publicată integral abia în 1965.
Din convorbirea avută la Atena, şi din cele ulterioare de la Bucureşti, am aflat, totuşi, foarte puţin din noianul înfăptuirilor sale literare, continuate până la moartea sa prematură, în 1984.

*
O muncă şi mai migăloasă, priceperea şi abilitatea dobândite la elaborarea primei sale monografii au ajutat-o pe Doina Rad să abordeze şi să ducă până la capăt o nouă şi originală lectură a vieţii şi a operei unei scriitoare din voga anilor interbelici, Cella Serghi, vogă întreruptă şi regăsită, parţial, după cel de al Doilea Război Mondial, până când anii îi ajunseseră la peste 85.
Într-un amplu şi incitant „Argument“ cu care îşi întâmpină cititorii, Doina Rad îl citează mai întâi pe Ilarie Chendi, cu articolul „Daţi-ne monografiile scriitorilor noştri“, scris la începutul secolului al XX-lea, în care acesta spunea: „…În loc de a face prea mult zgomot împrejurul nostru, al celor de astăzi şi al întregului aparat de laude reciproce, am prefera să-i vedem pe cei iniţiaţi bine în tainele trecutului adunând, cu muncă grea, date cu date, adevăruri cu adevăruri, manuscris lângă manuscris şi făurind, cu tot talentul de care sunt capabili, acea galerie de figuri monumentale de care avem trebuinţă sufletească“. Însuşindu-şi o asemenea recomandare şi având talentul necesar s-o împlinească, Doina Rad ne mărturiseşte, la rândul său: „Încercând să alcătuim o lucrare cât mai detailată dedicată Cellei Serghi, am constatat că nu există structuri prestabilite pentru o monografie, că aceasta poate fi abordată diferit de la un scriitor la altul.“
Procedând astfel şi plecând de la prea puţinele referinţe obiective, de la documente disparate, fragmentare, autoarea şi-a ţesut ampla frescă monografică mai ales în paginile memorialistice, din corespondenţa şi interviurile Cellei Serghi. O vedem, astfel, aşezată în rama largă a unei „generaţii de aur“ – cum i s-a spus celei alcătuite de Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban, Henriette Yvonne Stahl, Ioana Postelnicu, Lucia Demetrius ş.a.
Fiecare dintre cele treisprezece capitole sunt pe deplin revelatoare, începând cu familia şi copilăria dobrogeană a prozatoarei, continuând cu „«Serghioaica» între prieteni şi duşmani“, cu mărturisirea „Am scris ca să mă salvez“ – unde avem biografia „capodoperei“ sale Pânza de păianjen, ca şi a bBldungsroman-ului Genţiane – până la „Bucuria povestirii“, „Iluzia realităţii ca libertate“, „Sub zodia proletcultismului“, „Activitatea publicistică“, „Confesiunea prin interviuri“, „Vocaţia epistolară“ (Anişoara Odeanu, Camil Petrescu, George Macovescu ş.a.), „Traducerile“, ca să încheiem cu „Cella Serghi în arhiva CNSAS“. Un agent secret cu numele „Leonard“ o considera periculoasă fiindcă poartă corespondenţă cu persoane din Italia şi Danemarca, fiind suspectă de spionaj.
Din ultimul interviu, acordat de Cella Serghi, în aprilie 1992, Doinei şi lui Ilie Rad, desprind doar aceste afirmaţii, devenite subtitluri: „Călinescu era un mare orgolios şi n-a putut să mă ierte că nu i-am trimis cartea cu dedicaţie“; „Camil Petrescu m-a învăţat că scrisul înseamnă muncă, muncă grea, amară, disperată“; „Sadoveanu rămâne un mare scriitor, dar ca om a fost un mare egoist“.
Emoţionantă, această mărturisire finală: „În general, viaţa mea, din perspectiva celor 85 de ani, mi se pare că a fost frumoasă, cu toate că mi-a fost greu, uneori foarte greu. Am realizat totuşi câteva lucruri, chiar şi recent, care mă consolează pentru toate neîmplinirile… Sunt mulţumită că am reuşit să fac o donaţie importantă de tablouri Muzeului de Artă din Constanţa… De asemenea, am cedat Bibliotecii Centrale Universitare, care a ars la Revoluţie, 350 de exemplare dintre cărţile pe care le-am adunat într-o viaţă, cele mai multe legate (cu sacrificii) sau primite cu dedicaţie. În afară de asta, sunt mulţumită că am putut oferi Muzeului Literaturii Române câteva scrisori, care mi s-au părut mie mai importante. Pentru mine am păstrat sunetul mării şi amintirile copilăriei într-o carte, ca în valvele unei scoici. Arghezi spunea că, dacă ne rămâne o jumătate de ochi, să privim cerul, lumina şi să citim o carte, trebuie să fim fericiţi…“.
Într-un portret color din 1941, al Magdalenei Rădulescu, ca şi în fotografia din Balcic şi în toate celelalte, până la chipul din 1990, Cella Serghi cea frumoasă, la toate vârstele, ne zâmbeşte tuturor, cu o seninătate tulburătoare.

*
Despre cea de-a treia monografie, inspirat numită Dintre oglinzi paralele, neavând spaţiul necesar de analizat în pagina de faţă, voi reveni mai pe larg altădată. Lăudându-i, din nou, reuşita excelentă şi modestia de a recunoaşte şi de a mulţumi colegilor pentru munca lor de pionierat, reţin faptul că: „şcoala «Ion Creangă» este una dintre rarele şcoli generale care au avut, în corpul profesoral, cercetători, autori de cărţi serioase, editori sau «corectori de edituri», poeţi, eseişti, critici şi istorici literari, ca să nu vorbim de nici mai mult, nici mai puţin de şase persoane cu titlul de Doctor în specialitate“. Se poate mândri, aşadar, Clujul meu de altădată cu asemenea înfăptuiri spirituale.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper