Vara tembelismului politic

Un articol de CONSTANTIN STOICIU

 

Dacă nu intervine o catastrofă, fiindcă nu trăim vremuri liniştite, România va avea la începutul iernii un nou preşedinte. Dupã unii comentatori mai mult sau mai puŢin avizaţi, dar siguri de ei, se va încheia o epocă sumbră şi va începe o epocă minunată.

Dupã alţi comentatori tot atât de mult sau de puţin avizaţi şi la fel de siguri de ei, se va termina, dimpotrivă, o epocă minunată şi va începe o epocă sumbră. Nu e o particularitate a României această dispută a comentatorilor afiliaţi cu trup şi suflet formaţiunilor politice pregătite să-şi trimită candidaţii în competiţia destinată alegerii şefului statului. În general şi cam pretutindeni în lume, guvernările ce-şi termină mandatul sunt dezastruoase, iar cele care urmează se anunţă fastuoase. Cum, în cazul României capitaliste, trecutul apropiat nu mai poate fi considerat mizerabil – cum se întâmplã cu trecutul socialist –, tot ce a rămas de spus despre ce-a fost în anii dublului mandat prezidenţial se rezumă, în realitate, la stigmatizarea locatarului de la Cotroceni şi la daunele aduse fragilei noastre societăţi de personajul altminteri colorat şi de o rară viclenie. Nu va lăsa în urmă chiar o epocă, nici intelectualii oficiali care l-au creat şi au încremenit în adoraţia lui n-au mers până acolo încât să-l înzestreze cu atâta viziune istorică, cum nici cel ce-i va lua locul şi are sau va avea ţuţării lui nu va pune la cale o alta epocă, dar în ambele evocări vocabula are încărcătura ei emoţională şi sună oricum bine.
Alegerile europene odatã trecute – ca şi cum n-ar fi avut loc şi, într-un fel, din cauza participării, practic, simbolice la vot, nici n-au avut loc – s-a intrat din plin, cu energie proaspătă şi cu entuziasm în campania electorală pentru alegerile din noiembrie. Bilanţul a fost de mult făcut de toţi pretendenţii declaraţi, încă în meditaţie sau aşteptând să fie unşi de cei care contează pe recunoştinţa lui, loviturile sub centură alese, dezvăluirile compromiţătoare păstrate pentru momentul potrivit, alianţele negociate, sloganurile aprobate. Altfel zis, a venit vremea circului ritualic al democraţiei noastre dâmboviţene. Se ştie, face parte din matricea naţională, românii adoră şi demolările, şi idolatriile, iartă cu o mărinimie prostească promisiunile neţinute, iar minciunile îi regalează, le umflă pipota cu cât sunt mai gogonate. E un soi de joacă de-a faţa ascunselea. De orbire voluntară. O distracţie în plus, gratuită pe deasupra. Pentru că nu există nicio altă ieşire, nu există nicio alternativă reală, revoluţiile s-au terminat sau se termină prost, sistemul a ajuns infailibil, perpetuarea sa este asigurată şi reformele fundamentale o eternă păcăleală.
O confuzie constituţională întreţinută cu bună ştiinţă acordă preşedintelui României puteri, privilegii şi influenţe. Funcţia e prestigioasă, alesul se mişcă printre aleşii altor naţiuni, strânge mâinile puternicilor, stă la masă cu ei, are un scaun la conferinţe, i se întâmplă să fie auzit când deschide gura şi adoarme cu iluzia că a pus umărul la bunul mers al lumii. În ţară e şef al armatei, serviciile secrete îi mănâncă din palmă, numeşte prim-ministrul, taie panglici, acordă decoraţii şi graţiază după bunul plac, ţine cuvântări sforăitoare parlamentarilor şi, la ocazii festive, poporului care îşi imaginează că l-a ales. Existã şi un revers al medaliei, rar şi superficial evocat, cel mai adesea ca o fatalitate binefăcătoare. România ajunsă unde a ajuns după douăzeci şi patru de ani de neoliberalism şi democraţie liberală, Statele-Unite, Europa, la limită, Germania au un cuvânt greu de spus, dacă nu de-a dreptul definitiv, în privinţa preşedintelui, a guvernelor, a partidelor şi alianţelor politice. Financiar şi economic, de asemenea, nu se petrece nimic în ţară fără acordul sau în absenţa exigenţelor Fondului Monetar Internaţional, al Băncii Mondiale şi al băncilor străine creditoare. Cele un milion de semnături necesare pentru a intra în cursa prezidenţială cu ceva şanse nu valorează nimic dacă respectivii candidaţi n-au primit într-un fel sau altul oncţiunea Occidentului, dacă nu i-au câştigat încrederea şi nu s-au angajat la o totală supunere. Călătoriile la Washington, la Berlin, la Bruxelles, la Paris, vizitele la ambasadele care ţin colonia sub observaţie, declaraţiile de prietenie, de amor, de fidelitate, de admiraţie fac parte din bagajul necesar, din singurul program autentic, din singura platformã politică coerentă care va fi scrupulos respectată de toţi cei ce râvneasc la scaunul prezidenţial. În ceea ce priveşte viitorul, aşa-numitul proiect de societate care ar scoate ţara din sărăcie, marasm, dezamăgiri şi tristeţe, vidul politic e total şi asumat fără complexe. Cetăţenilor cu drept de vot, în măsura în care se vor hotărî să-l exercite, nu le rămâne, de fapt, mare lucru de ales în afara spectacolului distractiv al campaniei electorale.
Începutul verii a furnizat deja primele numere în care e dificil de ştiut dacă ne aflăm în faţa unor improvizaţii politice precipitate sau a unui tembelism bine pus la punct. Pretinsa stângă defilează excitată cu un adolescent întârziat, puţintel la minte şi la bun-simţ. Pretinşii liberali se sfâşie şi se trădează în piaţa publică şi împing în faţă un primar greoi, doar, doar neamţul care s-a întâmplat să aparã şi care ar beneficia de sprijinul Germaniei va repeta isprava îndepărtată în timp a neamţului cu sânge albastru a cărui statuie supradimensionată supără privirea trecătorului cu memorie istorică. Spartă în partiduleţe, mişcări şi grupuscule, pretinsa dreaptă e paralizată de mulţimea amatorilor la candidatură, a candidaţilor care s-au autopropus şi a altor câţiva cărora li s-a dat liber la visat. Lipsesc, deocamdată, independenţii, iluminaţii, clovnii şi funambulii.
Dar să nu disperăm, suntem încă în România şi vara abia a început. n

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper