Un parastas fără bocitoare

Cândva, pe la 1830, vornicul Alexandru Villara a construit pe ceea ce numim, astăzi, Bulevardul Dacia din Bucureşti, la doi paşi de Piaţa Romană, un mic palat, pe care l-a lăsat drept dotă fiicei sale, Elena, atunci când aceasta s-a căsătorit cu Scarlat Kretzulescu la 1839. Din acel moment, frumosul pălăţel avea să poarte numele de Kretzulescu. Din păcate, Scarlat şi Elena nu au avut copii. Casa a fost vândută, la moartea lor, bancherului Franc, un director de la Bank of Romania. Bancherul vinde casa, la începutul secolului trecut, statului român, unde s-a organizat, mai întâi, un laborator de electricitate al Universităţii bucureştene, iar după Primul Război Mondial devine pension de fete, pentru ca în deceniul al patrulea al secolului trecut să fie cedată Ambasadei Statului german, care îşi amenajează acolo biblioteca (nu trebuie uitat că Ambasada însăşi se afla la doar câteva sute de metri mai încolo, pe colţul Căii Victoriei cu actualul Bulevard Dacia). În mod evident, după 23 august 1944, clădirea este luată în posesie de trupele sovietice ocupante. Vă amintesc faptul că, în tot acest timp, de la începutul secolului al XX-lea, clădirea s-a aflat în proprietatea statului român… Fiind un fost sediu al Ambasadei Germane, nici nu este de mirare că palatul a devenit, foarte repede, Muzeul Româno-Rus (condus, la un moment dat, de celebrul jurnalist şi fost poet futurist Scarlat Callimachi). Schimbarea de macaz începută încă din 1964 în politica românească a dus la desfiinţarea acestui muzeu strict propagandistic şi la înfiinţarea, în locul său, a unui muzeu al literaturii române, pus sub direcţia lui Dumitru Panaitescu-Perpessicius. Muzeul a continuat să funcţioneze cu oarecari dificultăţi după moartea lui Perpessicius, când direcţia i-a revenit lui Alexandru Oprea, dar instituţia a rămas renumită pentru „rotondele” sale, care reuneau cei mai buni scriitori ai momentului, şi pentru publicaţiile ştiinţifice – mai ales pentru revista Manuscriptum – care aduceau la lumină lucrări inedite.
După 1989, muzeul a întâmpinat mult mai multe dificultăţi, legate de finanţarea instituţiei, asemenea tuturor muzeelor din România. La conducere s-au succedat doi foşti demnitari din Ministerul Culturii, fostul secretar de stat Dan Petrescu şi apoi fostul subsecretar de stat Ion Vartic, până când direcţia i-a revenit lui Alexandru Condeescu. Acesta a reuşit să imprime mult mai mult coerenţă actului managerial şi a încercat, pe cât i-a stat în puteri, să facă faţă dificultăţilor legate de starea tot mai jalnică a tuturor clădirilor administrate de muzeu (sediul central, dar şi Casa Memorială „Tudor Arghezi“ de la Mărţişor, Casa Memorială „Ion Minulescu–Claudia Millian“, Casa Memorială „George şi Agatha Bacovia“ şi Casa Memorială „Liviu şi Fanny Rebreanu“). Din păcate, dispariţia prematură a lui Alexandru Condeescu, precum şi trecerea muzeului din subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor sub autoritatea Primăriei Municipiului Bucureşti au produs mari deservicii instituţii. Bugetele au scăzut, au apărut conflictele legate de succesiunea la conducerea instituţiei, blocarea angajărilor şi, într-un mod cu totul neaşteptat, la un moment dat Muzeul a aflat că cineva îi revendică edificiul central. Lucrul a părut, mai întâi, o glumă. Cei doi domni, Răducanu şi Sturdza, nu păreau să aibă vreo şansă în solicitarea lor, din moment ce clădirea intrase, cu acte în regulă, în proprietatea Statului Român încă de la începutul secolului al XX-lea. Ce legătură puteau să aibă naţionalizările abuzive ale regimului comunist cu acest lucru? Cu toate acestea, deoarece încurcate şi nebănuite sunt căile justiţiei române, clădirea a fost pierdută de proprietarul său de drept – Primăria Municipiului Bucureşti – în beneficiul celor doi domni, reprezentaţi de un arogant avocat, pe numele său Mihai Năstase, în mod definitiv şi irevocabil. Am făcut parte dintre cei care nu au vrut să creadă în aberaţia unei asemenea decizii, dar a trebuit să mă înclin în faţa evidenţei: unii dintre judecătorii noştri sunt ori foarte proşti, ori foarte corupţi, ori şi una şi alta.
Faptul în justiţie este consumat. Problema este ce facem mai departe. Cum noul proprietar Răducanu i-a cedat partea sa (nu ştiu contra cărei sume de bani) lui Mihai Sturdza, acesta din urmă a devenit singurul proprietar al clădirii, şi el a cerut muzeului o chirie lunară de 30.000 de euro. Având în vedere alte chirii plătite de stat sau de autorităţi locale în cazuri similare (instituţii culturale aflate în clădiri restituite), suma mi se pare foarte mare, dar nici asta nu vreau să comentez. Ar fi trebuit să aibă loc nişte negocieri între Primărie şi muzeu, pe de o parte, şi proprietar, pe de altă parte, lucru care nu s-a întâmplat, aşa încât la un moment dat noul proprietar şi-a pierdut răbdarea şi a decis să evacueze Muzeul Naţional al Literaturii Române dacă lăcaşul de cultură nu îşi plăteşte datoriile până la un anumit termen. Data aleasă a fost aceea a comemorării a 125 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu: 15 iunie. Proaspătul director al Muzeului, Ioan Cristescu, a cerut Primăriei suplimentarea bugetului pentru a putea plăti chiriile restante. Primarul General al Municipiului Bucureşti a propus Consiliului General al Municipiului Bucureşti alocarea sumelor necesare, pentru a evita evacuarea instituţiei. Cu mare majoritate de voturi, consilierii au respins propunerea de majorare, fără să ofere şi vreo explicaţie, cât de cât logică.
Au început alte negocieri pentru punerea la adăpost cel puţin a patrimoniului muzeal. Deşi Muzeul Naţional al ţăranului Român s-a oferit să găzduiască, pe gratis, acest patrimoniu, Primăria a preferat să negocieze cu Ministerul Culturii închirierea unui spaţiu, ce e drept mult mai mare, dar deocamdată inadecvat pentru depozitarea patrimoniului, la sediul Companiei Naţionale a Imprimeriilor „Coresi“ din Casa Presei Libere. Ar fi posibil, aşadar, ca în câteva săptămâni Muzeul Naţional al Literaturii Române să plece în bejenie la Casa Presei Libere, dar acest lucru nu va rezolva problema de fond a instituţiei; şi aceasta nu pentru că şi acolo Muzeul va trebui să plătească o chirie, ci pentru că el va rămâne inaccesibil publicului. Aşadar, Primăria Municipiului Bucureşti va trebui să găsească o soluţie de fond la această problemă: să decidă construirea unui nou sediu (asta ar fi soluţia de preferat) pentru muzeu sau să găsească vreun alt palat bucureştean aflat în administrarea sa unde să mute muzeul. În orice caz, atâta vreme cât muzeul va sta închis, îi va fi foarte greu să rămână prezent în viaţa publică a României.
Povestea asta are atât de multe morale, încât nici nu doresc să vă mai scot ochii cu ele. Nu pot decât să constat neputinţa autorităţilor publice – de orice fel şi de orice nivel ar fi ele – de a proteja instituţiile culturale la care naţiunea română are dreptul. Este o constatare extrem de tristă, pentru că impresia generală este că niciuneia dintre aceste autorităţi nu îi pasă, în mod real, ce se întâmplă cu instituţiile de cultură. Desigur, generalizarea mea este abuzivă. Sunt destui oameni conştiincioşi şi conştienţi că trebuie să facă ceva, spre binele culturii române. Dar, aceştia din urmă sunt puţini şi, de cele mai multe ori, ocupă funcţii prea mici pentru a putea influenţa cele mai importante decizii.

La protestul salariaţilor Muzeului Naţional al Literaturii Române – un flash mob în faţa muzeului – au venit vreo 60 de persoane. Nici măcar publicul nu a părut foarte afectat de ce i se întâmplă muzeului. Este păcat că nici măcar nu mai ştim să plângem când dispare o instituţie de cultură.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper