Triumful impostorilor

Un articol de CONSTANTIN STOICIU

Ştirea a trecut practic neobservată, e de mirare chiar că a apărut: contractul pentru construcţia instalaţiilor militare de la Deveselu a fost acordat de Statele Unite unei companii turceşti. S-a făcut mare caz şi cu multă emoţie în ultimele săptămâni de partenariatul strategic, de alianţa şi de prietenia indestructibilă dintre România şi America, mustrările, sfaturile paternaliste şi indicaţiile vicepreşedintelui Biden au fost şi mai sunt încă întoarse pe toate părţile şi cutele, dar Scutul şi secretele sale s-au dovedit chestiuni prea serioase pentru a fi împărtăşite. Hazliu, dar plauzibil, un constructor român abţiguit n-ar fi pierdut ocazia să se laude că ştie ce ascunde bunkerul americanilor. Derizorii, cele treizeci şi şase de milioane de dolari pierduţi de români dau, în realitate, în ipoteza totuşi delirantă a unei agresiuni din partea Rusiei, a Iranului, a Coreei de Nord, a Cubei, a Venezuelei, a Boliviei… măsura rolului şi a preţuirii acordate României: un teritoriu şi o populaţie de sacrificiu.
Incapabile de a exista fără duşmani şi cu obsesii ideologice de mare putere în declin, Statele Unite ar putea fi învinovăţite, dacă au o vină şi nu este expresia unui destin de „popor ales”, în această alegere a României ca amplasare a Scutului, doar că îşi apără şi îşi urmează interesele geostrategice cu tenacitate şi cu o totală indiferenţă pentru ce gândesc alte ţări şi popoare, atâta vreme cât găsesc sau cumpără cu uşurinţă guvernanţi gata să le cadă în braţe de frică sau din admiraţie tembelă. Ceea ce s-a întâmplat cu guvernanţii instalaţi, aduşi la putere în România cu precădere în ultimii zece ani, de când ţara a fost efectiv asimilată, absorbită pe nimica toată de către Uniunea Europeană şi Alianţa Atlantică.
Bun, există o explicaţie, poate chiar o posibilă justificare pentru această dezintegrare programată a suveranităţii, pentru acest abandon naţional care smulge periodic vocalize de entuziasm şi recunoştinţă, aşa sunt vremurile, aşa merge azi Istoria, dar de aici până la acceptarea slugarnică, onctuoasă a transformării ţării într-un teren de experimente militare, fie şi ipotetice, în vecinătatea Rusiei, a cărei hibernare postsovietică nu putea dura la nesfârşit, e un pas uriaş şi cu consecinţe imprevizibile. Guvernanţii l-au făcut fără să-i întrebe pe români care, până una, alta, dacă într-o bună zi nu vor fugi cu toţii şi în urma lor va rămâne pustiu, trăiesc în acest colţ al Balcanilor şi nu-şi pot schimbă vecinii. Şi, tot până una, alta, Statele Unite se află în America de Nord, crizele de conştiinţă, detaliile, distrugerile, victimele inocente nu fac parte nici din vocabularul şi nici din practica soldăţimii, iar alianţele, parteneriatele, amiciţiile se modifică în funcţie de conjuncturi şi conjucturile în funcţie de ranchiune istorice, de interese, de crize economice, de acces la materii prime esenţiale etc., evenimentele tragice din Ucraina au dovedit-o.
Deocamdată, într-o perspectiva catastrofală, pentru a relua sloganul soporific al propagandei oficiale, „România nu este singură”. În faţă Rusiei, se înţelege. N-a fost singură nici în alte împrejurări istorice, unii îşi mai amintesc, dar, în sfârşit, nu e singură. Ceea ce, într-o Europă neoliberală şi antidemocratică paralizată de justificate exigenţe naţionaliste, de populism şi de criza care se eternizează, e încurajator. Mai puţin încurajator, dramatic, mai exact, e că guvernanţii noştri şi acoliţii lor pot continua liniştiţi distrugerea sistematică a ceea ce a mai rămas ca ţară, ca instituţii, ca valori. Sub perdeaua agitată a ultimelor convulsii politice, a falselor delimitări şi clarificări ideologice, a identificării candidatului providenţial pentru alegerile din toamnă, a arestărilor spectaculoase, colcăie cu o prospeţime mereu reînnoită cea mai cumplită şi devastatoare impostură de când România a basculat în capitalismul sălbatic şi în corolarul sau democraţia liberală. Nimic, nici o zonă a societăţii, nici o structură a statului n-a scăpat de această plagă purulentă şi pestilenţială, nici politicul, nici justiţia, nici învăţământul, nici sănătatea, nici cultura, nici mediul afacerilor. Un triumf desăvârşit, consolidat şi perfecţionat în timp, intrat parcă în genele naţiei, al incompetenţei, al jigodismului, al iresponsabilităţii, al hoţiei, al prostiei!
Aiuritoare, stupefiantă, răvăşitoare, sufocantă, revoltătoare cohorta impostorilor care au luat societatea românească în stăpânire şi sunt pe cale să desăvârşească modelarea ei după malformaţia lor congenitală! Oriunde e întoarsă privirea, oriunde e căutată o oază de lumină, de onestitate, de profesionalism, de bun-simţ, cel puţin, pretutindeni, de la Preşedinţie la Guvern, de la Parlament la ministere, de la instituţiile publice la primării, până şi în comerţ, în bănci şi în companiile străine e covârşitoare, face frică, dezarmează prezenţa de figuri sinistre, de psihologii labile, de hermafrodiţi morali şi culturali, de neicanimeni! Îi ţine împreună, îi leagă o solidaritate de gaşcă de mahala, deseori năşiri şi încuscriri, complicităţile pe care şi-au clădit averile şi au promovat social, adularea şi glorificarea reciprocă în cazul literatorilor şi al comentatorilor care mestecă în neştire la televizor şi în publicaţii, zi de zi, realităţile politice groteşti ale ţării. Ar mai fi de adăugat că, întrucât recunoştinţa cea mai valorizantă pentru spolierea, mistificarea istoriei şi slugărnicia României vine de pe continent şi de dincolo de Oceanul Atlantic, impostorii sunt toţi până în vârful unghiilor euro şi americanofili.
Se ştie bine cum s-a ajuns aici, cum a proliferat răspândirea imposturii şi cum se perpetuează, dar se ştie mai puţin ce-i de făcut pentru a-i pune capăt. În vremurile trecute, detestate sau nostalgice, depinde cu ce scop şi de către cine e făcută evocarea, s-ar fi rezistat prin cultură. În vremurile şi mai îndepărtate, când fiinţa naţională era în joc, s-a rezistat tot prin cultură. Cam aici, în acest trecut îndepărtat se pare că se află azi România.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper