Traducţiile, totuşi, nu fac o literatură

Un articol de IONUŢ VULPESCU

Ca orice târg major de carte, Bookfest e, desigur, un festival al cuvântului tipărit. Oferta editurilor româneşti şi străine prezente la întâlnirea cu cititorii este impresionantă prin calitatea şi varietatea titlurilor, prin frumuseţea grafică şi excelenţa tipografică: aspecte care par a contrazice ideea de criză a culturii şi, mai ales, a lecturii.
Nu vreau să fac sociologie literară aici şi nici nu cred că statisticile naţionale şi europene, deşi acurate, sunt relevante cu privire la fondul relaţiei cititorului contemporan, de aici sau de aiurea, cu cartea. Ci să ridic o problemă de a cărei realitate ne putem convinge direct, fără ajutorul cifrelor.
Este vorba despre inferioritatea evidentă şi crescătoare a cărţii româneşti – indiferent de domeniu – în faţa celei străine.
Cei care mă citesc ştiu că nu sunt un ultranaţionalist şi nici nu dispreţuiesc literatura universală, dimpotrivă. Nu la modul neaoşist trebuie abordată chestiunea relaţiei dintre literatura (şi cultura) română şi traduceri, ci la modul raţional. Traducerile sunt utile şi, până la un punct, ele alimentează metabolismul culturii române. Fără ele am fi mai săraci, n-am face, de fapt, parte din circuitul cultural mondial şi e într-adevăr remarcabil cât de mult – nu întotdeauna şi de bine – se traduce în România de azi, comparativ chiar cu anii ’70-’80, când se traducea excepţional şi în ritm susţinut, în special la marea Editură Univers condusă de regretatul Romul Munteanu.
Însă nu e nevoie să faci eforturi sociologice şi statistice prea intense pentru a sesiza, atât în librării, pe tarabe şi în librăriile electronice, cât şi la Bookfest, poziţia cu adevărat marginală pe care o ocupă cartea românească (şi în special ficţiunea scrisă de autori contemporani) în oferta editurilor noastre semnificative. Marile edituri mizează aproape în exclusivitate pe traduceri, dintre care o bună parte sunt comerciale. Editurile specializate în literatură română se numără pe degetele unei singure mâini, sunt în chip evident sărace şi marginale pe piaţă şi au reale dificultăţi în a-şi distribui cărţile, chiar dacă acestea sunt foarte bune. Şi, judecând după cronicile scrise de criticii probi şi reputaţi ori după succesul internaţional în creştere al unor autori români contemporani, literatura noastră contemporană este încă la un nivel ridicat.
Concomitent, se traduc foarte multe cărţi străine mult mai slabe sau mai puţin interesante, în care editurile investesc fără probleme resursele pe care le refuză din principiu autorilor români.
Vreau, deci, să spun că, peste un anumit nivel, Kogălniceanu avea dreptate. Traducerile sunt bune, sunt chiar salutare atunci când nu sufocă literatura română. Atunci când nu îi perturbă ritmurile interioare şi nu îl condamnă pe scriitorul român la marginalitate.
Se ştie, de pildă, că în Occident poezia nu mai e demult „regina“ Literelor. Se mai scrie poezie, dar nu se mai citeşte. Cartea de poezie, în consecinţă, se editează în tiraje confidenţiale, la edituri de nişă, de multe ori pe socoteala autorilor, şi se distribuie în afara marilor reţele de librării.
La noi, în schimb, nu numai că se scrie poezie foarte bună, dar se şi citeşte. Festivalurile de poezie şi concursurile de creaţie se bucură de mare audienţă, iar critica literară, spre deosebire de cea din Occident, continuă să comenteze sistematic noile apariţii, nu puţini critici de autoritate continuând să creadă şi să afirme primatul poeziei în raport cu celelalte genuri.
Ei bine, editurile consacrate refuză, parcă, să ia act de această particularitate a literaturii române, care durează neîntrerupt de decenii bune, în ciuda transformărilor culturale şi, mai ales, în ciuda Cassandrelor care îi anunţau sfârşitul.
Din momentul în care balanţa circulaţiei cărţii străine la noi este atât de dezechilibrată, în defavoarea prezenţei pe piaţă a literaturii române contemporane, putem repeta răspicat cuvintele lui Kogălniceanu. Traducerile nu numai că nu fac o literatură, dar chiar o împiedică să circule, privându-l pe scriitorul contemporan de şansa întâlnirii cu publicul.
Şi mai fac ceva: falsifică raportul dintre cerere şi ofertă. Pentru că majoritatea cititorilor nu cumpără cărţile pentru conţinutul lor, întrucât cititorii profesionişti sunt şi vor rămâne mereu o minoritate nesemnificativă. Cumpărătorul de carte o ia pentru ce reprezintă o carte, o promisiune sau o aşteptare. În timp, regula lecturii este că ajungi să produci ceea ce consumi, sau, mai simplu spus, după un timp în care ţi se oferă numai carte străină, ajungi să ceri tu însuţi numai carte străină. Literatura română devine o curiozitate, despre ale cărei succese peste hotare afli din când în când din jurnalele de ştiri (dacă nu participi chiar tu la câte un eveniment, cum a fost Salonul de Carte de la Paris de anul trecut). Este ceva care, dacă nu s-a întâmplat deja, e cu siguranţă pe cale să se întâmple.
Problema nu ţine nici de scriitorul contemporan, nici de implicarea (sau nu) a statului, ci exclusiv de politicile comerciale ale marilor edituri. Care, abandonându-şi, din pură prejudecată, menirea – căci există, repet, multă carte inutilă, în care se investesc fonduri, şi eforturi refuzate literaturii române contemporane –, îşi asumă o mare răspundere în faţa viitorului. (La fel ca şi televiziunile care continuă să ne polueze spaţiul domestic cu manele şi manelişti, deşi e evident că sunt departe de a constitui preferinţa majoritară a publicului. Însă asta e o altă poveste.)
De altfel, unele dintre efectele perverse ale acestui dezechilibru între interesul pe care editorii îl arată traducerilor, indiferent de valoarea lor, şi dezinteresul faţă de literatura română se văd deja. Calitatea tot mai scăzută a traducerilor, remarcată de mulţi specialişti, nu se explică prin scăderea bruscă a IQ-ului corpului de traducători, ci prin scăderea performanţei lingvistice în general. Care are, între altele, şi explicaţia marginalizării pronunţate a literaturii române. Oamenii – în special tinerii – nu mai ştiu, de fapt, cum se scrie literatură în limba română, de aceea traducerile pe care le fac sună atât de puţin artistic şi sunt deficitare ca stil. Dacă se continuă în acest ritm, nu peste mult timp nu vom mai fi, de fapt, capabili să facem traduceri de calitate decât prin excepţie, prin valoarea de exponat privilegiat a câte unui traducător. În mod paradoxal, o literatură compusă doar din traduceri, în care producţia originală este progresiv împinsă la marginea pieţei, ajunge să se deliterarizeze ea însăşi.
În rest, Bookfest este întotdeauna o desfătare. Dacă ştii să cauţi, găseşti carte de calitate, la preţuri accesibile. Literatura română încă poate oferi cititorului o varietate remarcabilă de titluri şi de personalităţi literare, cu nimic inferioare celor din literatura lumii. Chiar dacă ne lipseşte Nobelul, nu ne lipseşte valoarea. Scriitorul român nu este autist şi nu îşi ignoră publicul, ci încearcă să reziste, împreună cu cititorul, manelizării culturii contemporane. O manelizare promovată, adesea, tocmai de către marii editori, cei care ar fi trebuit (şi au şi mijloacele, spre deosebire de cei mici…), în realitate, să o prevină.
Să ne bucurăm, aşadar, că suntem contemporani cu autori care ar face cinste oricărei mari literaturi mondiale. Şi că ei toţi, din generaţii diferite, cu tematică şi stil diferite, sunt activi şi ne oferă an de an cărţi care se adaugă celor din bibliotecile noastre, într-o continuitate a creaţiei pe care sper să o putem transmite şi celor care vin după noi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper