„Tom à la ferme“ În continuarea „iubirilor imaginare”

Un articol de CLAUDIA COJOCARIU

 

Pe frontul filmelor de festival, câştigător al Premiului FIPRESCI în cadrul Festivalului de Film de la Veneţia, Xavier Dolan revine în peisajul cinematografic (inclusiv la TIFF în acest an) cu Tom at the Farm, o dramă cu accente şi influenţe thriller. Iubitor înfocat al stilizării, mai degrabă dintr-un avânt tineresc decât într-un registru kitsch, filmele lui Dolan reprezintă mici studii şi piese baroc raportate la imediatul poveştii relatate, dovedindu-şi ambiţia nu prin intermediul decupajului cinematografic care se mulează pe şi justifică preferinţele sexuale ale regizorului, ci prin preocuparea pentru construcţia personajelor sale şi pentru relaţiile care iau naştere sau care se ramifică conform fişelor de personaj. Valoarea poveştilor lui Dolan, vizibilă în micile intimităţi create şi în jocul angoasant dintre personaje, stă la baza unei conştientizări a propriei identităţi, căpătând intensitatea unui caz particular şi nicidecum rezonanţa de clişeu a generalităţii.

tom
Primele lungmetraje ale lui Dolan înclinau către un soi de înregistrare auctorială în peisajul cinematografic, printr-o prospeţime şi printr-un suflu pe care le adusese şi Godard în Noul Val Francez, dar îşi păstrau scopul particular, cel de a ilustra relaţii disfuncţionale şi problemele legate de căutarea identităţii sexuale. În schimb, cel mai recent lungmetraj al regizorului în vârstă de 25 de ani, pare să ateste faptul că acesta este într-o continuă evoluţie şi că vrea să experimenteze şi alte posibile abordări cinematografice, renunţând, încetul cu încetul, la pacheţelele stilizate de altădată. Abordarea nouă implică un soi de disciplină la nivel de limbaj cinematografic, prin renunţarea la vizualul excentric şi prin repunerea sinelui – o coagulare de trăiri şi angoase – pe scena filmului.
Povestea lui Tom (interpretat de Xavier Dolan) urmăreşte relaţia „nesănătoasă” dintre acesta şi fratele iubitului său decedat de curând, relaţie care ia naştere în momentul în care protagonistul participă la înmormântare şi se prezintă mamei amantului său ca un bun coleg de serviciu. Dolan îşi începe filmul cu un playback melancolic pe melodia a capella de Kathleen Fortin, Les moulins de mon coeur, transmiţând o ardoare quasi-decadentă a tristeţii sale, reflectată şi prin du-te-vino-ul aplicat clarităţii imaginii, care oferă o putere solitară cadrelor parcurse de protagonist. Dacă în celelalte filme ale sale culoarea era un pattern, în Tom… culorile mai puţin proaspete înclină spre o nevroză, spre un tip de sindrom forţat, şi taie, încă de la început, registrul recurent al filmelor sale, oferindu-i aspectul unui om prins între o prognoză meteo deranjantă şi un început de boală cronică greu de depistat. Aşa-zisa boală continuă să ia amploare în momentul în care Tom devine un fel de fiu surogat al mamei iubitului său, Agathe (Lisa Roy), şi se mulează cameleonic în treburile şi grijile casei, rămânând o perioadă să convieţuiască cu cei doi. Tom încearcă să-şi păstreze secretul faţă de ea inventând o aşa-zisă iubită a fiului său şi punându-se în postura acesteia în momentele în care Agathe e curioasă să afle detalii despre relaţia lor.
Din momentul în care Tom este încorporat în viaţa familiei iubitului său mort, aşa-zisa boală se transformă în sindromul Stockholm, prin relaţia semi-sadomasochistă dintre acesta şi fratele iubitului decedat, Francis (Pierre-Yves Cardinal). Interpretând la începutul filmului rolul de bad-boy heterosexual cu presupuse implicaţii şi afaceri murdare, identitatea sa sexuală, sau, cel puţin, relaţia pe care o va crea cu gazda sa devine suspectă pe măsură ce Francis caută adevăruri ascunse, pe care le găseşte foarte uşor, şi recurge la tot felul de tachinări de-a dreptul psihotice. La rândul lui, Tom, ieşit de sub spectrul realităţii, caută în Francis ceea ce iubea la fratele lui, încercând să-şi dea seama de faptul că este „arestat la domiciliu” şi că trebuie să se desprindă de plăcerea psihozei. Relaţia dintre cei doi are la bază un sistem psihologic disciplinar, în care persoanele se auto-corectează după nevoile şi stimulii ce vin dinspre celălalt, dar niciunul nu acţionează către finalitate; din acest punct de vedere, filmul lui Dolan trece de la stadiul de găsire a identităţii sexuale la cel de insufiecienţă şi insatisfacţie şi mizează, mai degrabă, pe un homoerotism vizibil în momentele în care cei doi sunt surprinşi în planuri strânse cu lumini obscure.
Contrabalansul filmului este notabil în schimbările de proporţie ale imaginii utilizate în scenele mai angrenate în suspans, ceea ce punctează, cumva, o barieră între două genuri diferite (visul lui Tom cu omul fără faţă sau momente specifice sindromului Stockholm, care, la rândul lor, nu au o finalitate trasată). Printre clişeele filmului de gen regăsim şi punctarea momentelor de suspans prin intermediul muzicii, sau, mai bine zis, crearea momentelor de suspans (doar) prin utilizarea sunetului. În ciuda acestor mici obiecţii şi a speculaţiei americane conform căreia orice film care înmagazinează aceste elemente este catalogat ca fiind film de gen, Tom à la ferme continuă să fie o dramă semi-homoerotică în care construcţia personajelor oferă, ca şi în celelalte filme ale lui Dolan, fundamente solide şi plauzibile pentru relaţii trăite la limită.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper