TIFF 2014. Trilogia bully-ilor din secţiunea Ochi pentru ochi şi filmele răzbunării

Un articol de CĂTĂLIN OLARU

La prima vedere Aterträffen (Reuniunea de clasă) al lui Anna Odell nu pare deloc un revenge movie. În prima parte a filmului, suntem martorii reuniunii de clasă de 20 de ani pe care eroina o sabotează. Atacurile sale la adresa versiunii la care cei mai mulţi din colegii săi aderă, aceea că au fost o clasă cum mai unită nu se poate, cresc în intensitate şi primesc un răspuns de asemenea din ce în ce mai energic (în cele din urmă, ajunge să fie lovită, împroşcată cu vin, luată pe sus şi dată afară cu forţa). În cea de-a doua parte a filmului, constatăm că am avut de-a face cu ceea ce se cheamă o unreliable narration: nu e ceea ce s-a întâmplat de fapt, ci doar un film în film, pe care Anna urmează să-l arate, rând pe rând, colegilor săi, care de fapt nici măcar nu au invitat-o la reuniunea cu pricina. În acest al doilea segment, se repetă întocmai scenariul primei părţi: Anna îşi confruntă colegii cu un adevăr pe care aceştia nu vor să-l recunoască (doar răspunsul lor e mai rezervat, dat fiind că acum discuţia se poartă faţă în faţă şi doi câte doi, deci nu se pot coaliza împotriva ei), singurul lucru surprinzător fiind, într-o oarecare măsură, finalul.
Se poate susţine că experimentul lui Anna Odell are o importantă latură clinică, dar nu e mai puţin adevărat că, prin acest film, ea însăşi devine o bully. Cu Aterträffen, ea poate spune ce vrea despre colegii ei, iar aceştia nu au nicio posibilitate de a se apăra. Din acest punct de vedere, filmul ei e de trei ori un revenge movie, o dată, pentru că în prima parte, Anna îşi spune povestea, apoi pentru că, în cea de-a doua parte a filmului, ne arată cum crede ea că ar fi reacţionat colegii ei, adică neconvingător şi/sau agresiv, culminând cu reacţia celui mai înverşunat torţionar al său, dar mai ales avem de-a face cu un revenge movie prin simplul fapt că filmul există. Dincolo de finalul cu cadru aerian şi natură moartă urbană, mai pretenţios decât un deget mic ridicat în aer când bei o cafea la dozator într-un local cu păcănele, la 20 de ani după încheierea liceului, Anna are, în sfârşit, ultimul cuvânt în ceea ce trebuie să fi fost o mare victorie personală a actriţei, regizoarei, artistei şi omului Anna Odell, dar care nu e dublat totodată şi de un triumf cinematografic.
Ştiu ce ai făcut acum cinsprezece veri: Líbánky (Luna de miere)
Motivul pentru care filmul lui Jan Høebejk e un revenge movie atât de eficient e dat de faptul că nu doar ignoră convenţiile genului: le exploatează. Aproape întreg filmul aşteptăm ca actul dintâi, cel care se cuvine să fie răzbunat, să aibă loc. Aproape întreg filmul credem că ştim cine urmează să fie făptaşul, cel împotriva căruia ar urma să fie îndreptată răzbunarea. În această ultimă privinţă, aproape că nu mai e loc de dubiu: Benda e singurul îmbrăcat în negru, în timp ce aproape toţi nuntaşii poartă haine albe sau dechise la culoare. Benda se oferă să aibă grijă de copilul unei străine la nici un minut după ce a cunoscut-o, pentru ca apoi, să fie permanent înconjurat de copii (nesupravegheaţi de vreun alt adult). Ameninţarea la adresa acestora e cu atât mai mare, cu cât mai mulţi nuntaşi au certitudinea că Benda face parte din minoritatea LGBT, ceea ce, printre altele, îl face lesne ridiculizabil (cel puţin în ochii lor, deşi e clar că şi Høebejk încurajează acest tip de lectură). Cel mai important, în mijlocul atâtor familii, Benda, gay sau nu, nu e însoţit de nimeni, ceea ce e deja suspect – în afara cuplului, fericirea nu poate exista… În sfârşit, la căderea nopţii, orchestra îşi ia tălpăşiţa, lăsându-i pe nuntaşi singuri şi cu atât mai vulnerabili cu cât nunta are loc la o casă, într-o pădure, pe malul unui lac, un alt loc comun al genului.
În cele din urmă, bănuielile noastre se confirmă: Benda chiar atacă Familia, valoare sacrosanctă în film în general şi în acest film în particular, dar nu foloseşte în acest scop un cuţit care luceşte în noapte, un topor lung cât un stâlp telefonic sau vreo altă unealtă din magazia cu scule, ci doar dezvăluirea unei nedreptăţi comise cu mult timp în urmă. Atacul lui, cu atât mai insidios cu cât e de natură morală, punând sub semnul întrebării însăşi fundaţia căsniciei dintre Radim şi Tereza, nu are, însă, efectul scontat. Status quo-ul iese câştigător, ceea ce nu e deloc totuna cu un happy end.
Niciun elev nu a fost rănit la realizarea acestui film: Lecţii de armonie
Câştigător al Ursului de argint la Berlin 2013 pentru Contribuţie artistică remarcabilă, filmul regizorului, scenaristului şi monteurului debutant Emir Baigazin uimeşte prin observaţia atentă a mediului căruia i se dedică, cel al elevilor unei şcoli de ţară din Kazahstan, dar şi prin neîncrederea în posibilităţile asociativ-cognitive ale publicului său. După ce Aslan bea un lichic scârbavnic ca urmare a unei poante nesărate a unui coleg, orice fel de pahar îi repugnă. Când acesta mănâncă în sala de mese şi o asistentă vine la masă cu o tavă cu pahare, în sala de mese nu mai e nimeni, pentru ca nu cumva să ne uităm altundeva (e mai sigur, dar şi mai simplu decât să controlezi o mizanscenă complicată), iar tava asistentei e plină de pahare, să nu cumva să ne închipuim că Aslan îşi regurgitează mâncarea din vreun alt motiv. În satul în cauză, singura regulă care funcţionează e cea a lui care pe care: copiii mai puternici îi bat pe cei mai slabi, poliţiştii îi bat şi pe unii, şi pe ceilalţi, iar insectele se mănâncă, la rândul lor, între ele (din nou şi din nou, ca nu cumva să ne scape metafora). Când Aslan ajunge în închisoare după ce îşi omoară un coleg, iar colegul său de celulă îi povesteşte a nu ştiu câta oară despre cât de frumos e la Happylon, o sală de jocuri de la oraş, m-am mirat că Baigazin s-a abţinut şi nu a filmat o reverie cu neoane colorate, console bipăitoare şi copii fericiţi. M-am mirat degeaba: deşi întârzie destul, dream sequence-ul nu lipseşte de la apel. Dacă din Antichristul lui von Trier mulţi spectatori au reţinut cadrele cu vulpea vorbitoareş, din acest Lecţii de armonie ar trebui să rămână măcar două lucruri: jocul impecabil al copiilor şi oaia care merge pe apă.

filme-tiff

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper