„Ştiinţa acţiunii“

Un articol de ŞTEFAN BOLEA

Silviu Gongonea, Gellu Naum: aventura suprarealistă, prefaţă de Gabriel Coşoveanu, Colecţia „Avangardă & Transdisciplinaritate“, Editura Aius, Craiova, 2013

 

Poet neoavangardist important (autor al volumelor Înjumătăţirea, 2005, şi Încălzirea mâinilor, 2009), Silviu Gongonea debutează în critica literară cu o monografie dedicată lui Gellu Naum (1915-2001), bazată pe teza de doctorat susţinută la Facultatea de Litere din Craiova (lucrare premiată pe bună dreptate de catedra locală de ştiinţe socio-umane în 2012). Pe coperta a patra, Eugen Negrici îl numeşte pe Gongonea „cel de-al treilea exeget important al operei lui Gellu Naum“, după Ion Pop şi Simona Popescu, o afirmaţie puternică, dar care, aşa cum vom vedea, este susţinută.
Întâi, cercetătorul craiovean se ocupă de biografia lui Naum, care este rezumată în datele ei esenţiale: „Un orfan de război ce primeşte o educaţie de stânga în timpul adolescenţei, anii nebuni ai facultăţii, Parisul, căsătoria ratată, războiul, prieteniile şi rivalităţile literare, bomba cu ceas a trecutului comunist, întâlnirea şi căsătoria cu Lygia, anii de mizerie, boala, gustul amar al compromisului politic, recâştigarea demnităţii prin scrisul autentic, retragerea la Comana, dar şi constatarea ca se afla deja izolat de vechii prieteni, sunt doar câteva dintre reperele unei deveniri interioare“ (p. 21). Gongonea observă că „<f>iecare amănunt din biografia sa converge spre ideea de poezie“ (p. 20). Aş aminti trei date importante, definitorii pentru poetul suprarealist.
(1) Moartea tatălui. „Tata a murit când aveam doi ani – doi ani în care şi-a pregătit cu perseverenţă o moarte justificată pentru el, după câte mi-am dat seama mai târziu… Aşadar, într-un fel eram fiul unui mort“, nota însuşi Naum în Despre interior-exterior (p. 22). Aceasta trebuie corelată cu lipsa de afecţiune a mamei: „<Mama> <m>-a sărutat o singura dată în viaţa ei, când am plecat pe front…“ (p. 23). Palahniuk, sintetizând nişte „teoreme“ psihanalitice, observa că „Our fathers were our models for God. If our fathers bailed, what does that tell you about God?“ Lucrurile par mai complicate. Moartea tatălui poate să „echivaleze“ cu moartea lui Dumnezeu pentru Nietzsche, care şi-a pierdut şi el tatăl la vârsta de cinci ani. Dar absenţa lui va conduce, în anumite cazuri, la o nostalgie, un dor după Tată, ca la gnostici, de pildă, ce resping imanenţa demiurgului cel rău şi îşi modelează sufletele după aspiraţia unui Dumnezeu transcendent, care nu are nimic de-a face cu „mizeria“ şi lipsa de substanţialitate a acestei lumi. Naum pare să intre în această categorie gnostică, ermetică, deoarece ateismul şi ocultismul – din punct de vedere logic – sunt antinomice. Sau poate că poetul este pur şi simplu un caracter mai puternic decât Nietzsche, care nu-şi pierde credinţa într-un Tată cosmic, odată ce tatăl „mundan“ piere. La fel, răceala mamei ar putea conduce la misoginism, deoarece mama este prototipul animei. Dar indiferenţa mamei nu îl împiedică pe Naum să se realizeze afectiv, cum îşi dorea personajul lui Camil Petrescu, dragostea – arată Gongonea – fiind o dimensiune esenţială a ontologiei suprarealiste. Sau, în cuvintele retrospective ale lui Naum: „de când mă ştiu pe lume, dragostea a fost necesitatea care mi-a ocupat punctul central al existenţei, şi pe care, sper, am realizat-o cel mai deplin…“ (p. 219)
(2) Întâlnirea cu Victor Brauner. „Clandestină, apropiată mai mult de hazardul obiectiv, întâlnirea celor doi va duce la formarea unui mic nucleu suprarealist, pe care istoria literară îl tratează ca pe un fapt marginal. Atestată doar în aceasta formă, dar conferind adevărata greutate, întâlnirea dintre cei doi este momentul zero al suprarealismului românesc“ (p. 31).
(3) Un incident traumatic la una dintre arestările sale politice, care nu este contingent, cum poate părea. „Anul 1935 îi va aduce şi două arestări, o dată în primăvară, împreună cu membrii Comitetului Naţional Antifascist, după ce nu fusese de acord cu disoluţia acestei organizaţii şi o alta, la finele anului, când este şi percheziţionat, pentru că folosise «cuvinte cu caracter subversiv»… În celulă se afla împreună cu câţiva inşi certaţi cu legea, însă este acolo şi un nebun care ia murdăria din hârdău şi i-o aplică poetului, spre amuzamentul general, pe faţă.“ (pp. 31-32) La fel cum prinţul Siddhârtha se întâlneşte cu personificările bolii, a bătrâneţii şi a morţii, Naum investighează existenţial nişte situaţii-limită: încarcerarea, nebunia şi umilirea. Poate că este o lecţie de antropologie aplicată, un fel de „tat twam asi“, ce facilitează iniţierea sau, în orice caz, deschide drumul către conştiinţa de sine. Acest incident mi se pare în spiritul operei lui Naum.
Amintim fugitiv genealogia avangardei româneşti, care ni s-a părut deosebit de instructivă. Gongonea identifică cinci faze ale acestui curent: a) precursorii: Eminescu, Macedonski, Minulescu;
b) Urmuz; c) post-simboliştii; d) faza propriu-zisă (1922-47); e) iradieri după Al Doilea Război Mondial (pp. 42-43). Mi s-au părut interesante creaţiile post-simboliste, care dinamitează cu aplomb corabia post-romantică. Un titlu precum cel al lui Ion Vinea, Un căscat în amurg, cred că spune totul, anticipând atacul lui Gherasim Luca din anii ’30 asupra „masturbării pastorale“.
Referindu-se la manifestele bretoniene, cercetătorul craiovean notează: „La început a fost revolta, căci, cum sublinia Breton în cel de-al doilea manifest «În materie de revoltă, nici unul din noi nu are nevoie de înaintaşi»“ (p. 54). Camus, la rândul său, va milita pentru rebeliune, căci există multe lucruri care sunt inacceptabile şi care trebuie negate şi atacate. Interesant e că Nietzsche, unul dintre precursorii existenţialismului şi – probabil – primul nihilist auto-declarat din istoria filosofiei, dispreţuia revolta, considerând-o bună numai pentru „sclavi“, care promovează egalitatea doar pentru a-i înjosi pe cei superiori şi a-i aduce la nivelul lor. Gongonea aminteşte şi despre influenţa celui de-al doilea manifest bretonian asupra suprarealismului românesc şi despre atacul său – nedrept – asupra antecesorilor săi: „Sunt «desfiinţaţi» pe rând: Rimbaud, despre care spune că s-a înşelat şi cã «a vrut să ne înşele»; în ce-l priveşte pe Sade, Breton îşi pune întrebarea dacă nu cumva acesta nu a participat la contra-revoluţie, pe Poe spune să-l scuipăm în trecere etc. Singurul care nu este învinuit de ceva este Lautréamont“ (pp. 62-63).
Deşi să-l scuipi pe Poe şi să te delimitezi pe Rimbaud mi se pare un mod greşit de a vedea lucrurile, pot înţelege – din punctul de vedere al Zeitgeist-ului postmodern în care suntem imersaţi şi pe care Breton nu numai că îl anticipează, dar, într-un fel, îl şi crează – argumentul transraţional al autorului Nadiei prin următoarea formulă: nihilismul (şi suprarealismul este un nihilism – vezi gestul „terorist“ al lui Vaché, care vrea să-şi descarce pistolul în mulţime), atunci când atinge momentul nuclear, îşi distruge propedeutica sa („ca să zbori trebuie să arunci scara“). Ce să mai vorbim despre dispreţul pentru literatură şi pentru dezavuarea istoriei literaturii, ce sunt praf dacă le comparăm cu „realizările“ lui Lenin şi „potenţa“ lui Troţki, care au schimbat efectiv lumea şi au modificat structurile politice? „Ce vor mai însemna… Rimbaud, Sade în comparaţie cu acest «titan» care găsise rezolvarea la toate problemele? <Breton declară> fără echivoc «Trăiască deci Lenin», iar pe Troţki îl numeşte «cel care a putut…»“ (p. 67). Pentru noi, cei care am trăit într-un univers creat de Lenin, cei care încă nu ne-am trezit din coşmarul roşu care se reverberează după 1989, aceste rânduri ar putea să ne facă greaţă…
Silviu Gongonea continuă explorarea sa interesantă şi educativă în poezia, proza şi teatrul lui Naum.
În încheiere, aş vrea să insist asupra unei dimensiuni, care mi se pare esenţială, asupra definiţiei poeziei.
(1) „POEZIA este ştiinţă a acţiunii“, „graţie ei, oamenii îşi găsesc contactul; dar acest contact este asemeni focului, asemeni panicii, asemeni iubirii, asemeni apei, asemeni revoltei, asemeni morţii care ne primeneşte sângele“ (Castelul orbilor) (p. 213).
(2) „Ceea ce avem de distrus este poezia. Ceea ce avem de menţinut este poezia. Cum se poate lesne vedea, poezia este douã lucruri distincte“ (Cerneala surdă) (pp. 98-99).
(3) „Nişte roboţi anchilozaţi <criticii literari n.n.> voluntar în mecanismul lor profesional. Analizau cavoul poheziei, coroanele şi jerbele de flori, dar se fereau să vadă fecioara putrezită înăuntru, sau o vedeau săltând vioaie ca o gimnastă moarta“ (Zenobia) (p. 229).
Poezia este (1) acţiune, nu gândire, praxis, nu theoria, definiţie ce aminteşte de „am Anfang war die Tat“ (Goethe) şi „he, who desires but acts not, breeds pestilence“ (Blake). (2) Poezia este dubla negaţie a poeziei, ca să ne referim la Luca şi la Tillich. Criticii literari sunt (3) necrofili, cunoaşterea fără înţelepciune emană moarte.
În concluzie, monografia poetului şi teoreticianului Silviu Gongonea este o introducere excepţională în opera lui Gellu Naum, o carte care va deveni probabil de referinţă în bibliografia studiilor dedicate sensibilităţii acestui subiect antropologic special, care este Omul Suprareal.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper