Spectacolul Călinescu

Un articol de Constantin Coroiu

Istoricul literar I. Oprişan a publicat cu ani în urmă un volum de „dialoguri adnotate” cu 14 critici şi istorici literari care l-au cunoscut sau au colaborat cu G. Călinescu la Institutul ce astăzi îi poartă numele. Intitulată G. Călinescu. Spectacolul personalităţii, cartea cuprinde mărturii importante referitoare la perioada bucureşteană a biografiei şi operei marelui critic. Partea cea mai strălucitoare a spectacolului Călinescu „s-a jucat” însă la Iaşi, în anii 1936-1944. Aici a „interpretat” Călinescu toate rolurile posibile, la cota cea mai înaltă a genialităţii sale: critic, istoric literar, prozator, poet, dramaturg, eseist, constructor de gazetă literară  şi, bineînţeles, profesor. S-a îndreptat spre  prima Universitate a ţării după ce Ibrăileanu îi întâmpinase sărbătoreşte Viaţa lui Mihai Eminescu (1930), marele critic de la „Viaţa Românească” văzând în autorul ei pe cel hărăzit, pe cel trimis să dialogheze cu Eminescu de la egal la egal. De altfel, la data descinderii sale în Iaşi, Călinescu se „legitima” nu doar cu Viaţa…, ci şi cu Opera lui Mihai Eminescu (1934-1936). La întoarcerea, după decenii, în oraşul pe care avea să-l numească „Florenţa României”, s-a instalat într-o casă din acelaşi vechi cartier unde copilul de odinioară încercase „sentimentele tragice şi înalt patetice”. Va evoca, cu emoţie, acel „paradis pierdut”: „La Iaşi mi-am continuat «studiile», înscriindu-mă în clasa întâi primară a Şcoalei «Carol I», din str. Toma Cozma. Accesul în ea, din strada Păcurari, unde şedeam, era cam dificil iarna pe ger. Bolovanii căpătau un polei care-i făceau alunecători. Atunci puneam taşca jos şi, aşezat pe ea, mă rostogoleam până în vale, în Păcurari. De câte ori, acum câţiva ani, trecând spre Facultatea de Litere din Iaşi, la curs, n-am meditat la drumurile mele infantile! În acea epocă aproape n-am cunoscut mai mult decât strada Păcurari, cu Râpa Galbenă şi o dată Teatrul Naţional, unde am luat un premiu. Dacă la Botoşani am cunoscut emoţiile şi senzaţiile obscure, aici pot afirma a-mi fi completat experienţa sufletească cu sentimentele tragice şi înalt patetice”. Cu discretă nostalgie, dar şi cu recunoştinţă, Călinescu rememorează şi a doua epocă ieşeană din biografia sa: „Aici am luat eu doctoratul, aici mi-am început cariera universitară, aici am elaborat Istoria literaturii române şi tot aici am tipărit Jurnalul literar ajutat de nişte tineri studenţi vioi, dinamici şi plini de entuziasm”. Cât priveşte cariera universitară, am mai citat şi altă dată o mărturie a unuia dintre „tinerii studenţi” de care aminteşte Călinescu: Al. Piru. O reproduc dintr-un interviu pe care l-am publicat în numărul din februarie 1976 al revistei Convorbiri literare. Iată ce îmi spunea cel ce a avut norocul să-l cunoască de foarte tânăr pe Călinescu şi să-i fie apoi alături până la moarte: „Memorez îndeosebi din această perioadă (cea ieşeană – nota mea) în care am stat lângă profesorul meu, Gheorghe Călinescu (aşa se numea de fapt), neuitatele lui prelegeri de la Universitatea din Iaşi care cred că au fost cele mai strălucite prelegeri de literatură ce s-au făcut vreodată în ţară la noi. Ele adunau un public imens. Aproape toţi intelectualii din Iaşi le frecventau. Aceste prelegeri s-au repetat apoi la Bucureşti, dar parcă nu mai aveau farmecul celor de la Iaşi care pentru noi, studenţii de atunci, au constituit un adevărat regal”. La fel de singular „în ţară la noi” a fost examenul de doctorat susţinut de Călinescu la Universitatea ieşeană, în faţa unei comisii din care făceau parte Mihail Ralea, Iorgu Iordan, Constantin Balmuş, Octav Botez, fratele scriitorului Jean Botez, succesorul lui Ibrăileanu la Catedra de Istoria literaturii române. La invitaţia, deloc formală în acea vreme când a ţi se conferi titlul de doctor constituia suprema recunoaştere a consacrării, dacă cineva din comisie are de făcut vreo interpelare, fascinat de spectacolul la care asistase mai bine de două ore, profesorul Octav Botez nu ar mai fi putut spune decât atât: „Ce să te mai întrebăm noi, domnule Călinescu, dumneata ar trebui să ne întrebi pe noi?!”.
Contravenind normelor scrise şi nescrise ale vieţii academice din capitala Moldovei, Călinescu iese hotărât în agora, păşind pragul redacţiilor, colaborând la suplimentul săptămînal al ziarului Lumea, angajându-se în dispute, de pildă la librăria lui Athanasie Gheorghiu – cel care îi va edita Jurnalul literar –, iar în 1938 înfiinţează cenaclul Noua Junime, în a cărui primă şedinţă au citit Magda Isanos, Eusebiu Camilar şi Nicolae Ţaţomir. La revista Însemnări ieşene, menită să preia ştafeta Vieţii româneşti, mutată de la Iaşi la Bucureşti, colaborarea i-a fost acceptată cu satisfacţie, dar noul venit voia mai mult: să o conducă şi să o restructureze. N-a reuşit să spargă reduta, ceea ce – îmi relata
Al. Piru – a dus la „o oarecare polemică”.
Când şi-a început cariera universitară la Iaşi, Călinescu avea 37 de ani şi se afla în vârful creativităţii sale. Printre discipolii lui (şi colaboratori la Jurnalul literar) s-au numărat Alexandru Piru, Adrian Marino, George Ivaşcu, G. Mărgărit, acesta din urmă mort prematur, cel mai sclipitor, cel mai înzestrat, căruia Călinescu i se adresase într-o împrejurare: „Domnule Mărgărit, dumneata eşti o inteligenţă periculoasă chiar şi pentru mine”. Prieten providenţial mai târziu al lui Nicolae Labiş, potrivit unor mărturii, între care cea a lui Lucian Raicu, necruţător ca şi Călinescu, Mărgărit îşi înfruntase maestrul într-o problemă de estetică.
În deceniul al şaptelea, student la Facultatea unde fusese profesor G. Călinescu, am putut repede constata că el era unul dintre spiritele tutelare, alături de Titu Maiorescu şi G. Ibrăileanu. Cei ce avuseseră norocul să fie studenţii lui Ibrăileanu şi ai lui Călinescu ne vorbeau nouă, studenţilor, despre prelegerile celor doi magiştri, despre spectacolul unic care fusese doctoratul autorului monumentalei Istorii şi al Principiilor de estetică. În ce mă priveşte, eram fascinat. Datoram admiraţia pentru Călinescu şi profesorului meu de literatură română de la Liceul „Unirea” din Focşani, Aurel Budescu, fost student, şi el, al lui Călinescu, la Universitatea din Iaşi. La îndemnul, ca să nu spun la ordinul său, m-am abonat şi am citit în ultimii trei ani de liceu revista Contemporanul, seria Ivaşcu. Consultând mult mai târziu colecţia ei, m-am mirat că a fost posibilă – şi încă în „obsedantul deceniu” – apariţia unei asemenea reviste de ţinută europeană. O devoram până la ultima notă, dar citeam în primul rînd Cronica optimistului, sărbătoarea de neuitat din fiecare vineri.
La facultate, titularul pentru epoca marilor clasici (la Istoria literaturii române) era profesorul Gheorghe Agavriloaiei, ginerele lui Ibrăileanu, fost asistent al lui Călinescu, primul pomenit din şirul celor cărora criticul le mulţumeşte în Prefaţa la Istorie… pentru că „ne-au procurat cărţi, reviste ori fotografii”. Reuşise să ne impresioneze printr-un fel de nonconformism care nu era, aveam să-mi dau seama mai târziu, decât o formă de dogmatism. Înţepăturile veninoase şi adesea grosolane la adresa idolului meu surveneau des în prelegerile sale simpliste. A doua zi după moartea lui Călinescu, aveam patru ore de curs cu el. Amfiteatrul, de fapt o aulă cu balcon, se umpluse până la refuz cu mult înainte de începerea cursului. Veniseră şi colegi din alţi ani de studiu, precum şi de la alte facultăţi, nu doar de la cele umanistice, curioşi să audă ce va spune Agavriloaiei, „detractorul” lui Călinescu, dacă va spune ceva (exista această îndoială), cum va marca el evenimentul care ne îndoliase. Profesorul a venit, a urcat la catedra care în acea aulă semăna cu un amvon, şi-a trântit ca de obicei nelipsita geantă preistorică şi călimara cu cerneală pe masă, s-a uitat cu privirea sa albă în sus şi în jos (niciodată nu privea pe orizontală) şi ne-a anunţat: „Astăzi, în cele patru ore rezervate cursului de Istoria literaturii române, vă voi vorbi despre Gheorghe Călinescu. Vă voi spune despre el adevărul şi numai adevărul, ca unul care l-am cunoscut bine, deoarece am avut şansa şi neşansa să-i fiu asistent. Vom face patru ore fără pauze. Nu e timp nici de necesităţi fiziologice. Când moare Călinescu nu mai putem lua pauză…”.
Ce a urmat a fost, pentru noi, cu adevărat frapant. Cătrănitul Agavriloaiei, cel care n-a scris şi n-a publicat decât vreo câteva texte de tot modeste – întrucât, motiva el, nu voia să sporească prostia din lume! – ne-a ţinut o prelegere înfiorată de emoţie abia stăpânită despre spectacolul Călinescu. O mărturie a unui om care nu numai că fusese aproape de Călinescu, dar care, din motive mai degrabă obscure, psihanalizabile în orice caz, cred că îl şi ura. Portretul schiţat de el celui ce în acel martie nefast îşi încheiase traiectoria terestră era, îndeosebi prin anecdotica sa, de o nebănuită şi stranie expresivitate. (va urma)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper