„Societatea spectacolului” sub comunism

Un articol de Alex Goldiş

Alexandru Matei, O tribună captivantă. Televiziune, ideologie, societate în România socialistă 1965–1983), Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2013

 

Remarcam, într-o cronică mai veche, că, încă din primul volum al lui Alexandru Matei (Ultimele zile din viaţa literaturii, 2008) era evident că pe eseist nu-l mai încape „cămaşa strâmtă” a studiilor pur literare şi că evadarea în spaţiile mai largi ale culturalului e iminentă. În Mormântul comunismului românesc (2011), alunecările permanente în consideraţii metaculturale, interesul pentru mecanismele puterii în era globalizării şi a mediatizării, descompunerea atentă a strategiilor succesului de piaţă anunţau o despărţire cât se poate de autentică de vechiul mod de a înţelege şi comenta faptul cultural. Singurul lucru care-i lipsea, poate, lui Alexandru Matei era o temă de cercetare unitară, capabilă să-i canalizeze energia dispersivă.
Specificul Televiziunii Române
Şi nu s-ar putea spune că n-a identificat-o odată cu O tribună captivantă. Televiziune, ideologie, societate în România socialistă (1965–1983), volum apărut în urma unui proiect de cercetare postdoctorală. O cercetare extrem de ambiţioasă, dacă ţinem cont de amplitudinea materialului avut în vedere. Căci, în afară de bibliografii specializate despre televiziune, menite să stabilească aria conceptuală şi contextul comparativ, Alexandru Matei a trebuit să consulte, în cei aproape trei ani de cercetare, o serie de arhive: Filmoteca TVR, Arhivele Societăţii Române de Radiodifuziune, Arhivele documentare al TVR, Arhivele Naţionale ale TVR, Arhivele Municipiului Bucureşti, Arhivele Ministerului Francez al Afacerilor Externe de la Nantes, dosarul Bucureşti. Prefaţa cărţii indică ea însăşi un adevărat network de relaţii umane care a făcut ca accesul la toate aceste documente – cruciale pentru cercetarea lui Matei – să devină posibil. Astfel încât tenacitatea şi… o oarecare doză de pisălogeală sunt calităţi care întregesc portretul moral al tânărului cercetător angajat într-o misiune imposibilă.
Gestionarea materialului imens ar fi putut deveni, într-adevăr, o problemă dacă eseistul nu şi-ar fi luat câteva măsuri de precauţie. Pe de o parte, pe Alexandru Matei nu-l interesează propriu-zis să scrie o istorie a televiziunii româneşti sub comunism. Miza, mai teoretică, e aceea de a demantela relaţiile dintre politic şi media într-o societate socialistă, cu toate aporiile care decurg de aici – şi pe care bunul cunoscător de French Theory le pescuieşte cu inteligenţă la fiecare pas. În descrierea „dinamicii unui ethos social”, Alexandru Matei speculează contradicţiile dintre „societatea spectacolului”, care înseamnă liberalizarea imaginilor de tot soiul, şi cea a dogmatismului ideologic, menită să le limiteze. Acest conflict niciodată depăşit în televiziunile din fostul bloc socialist e pus în scenă la diferite etaje ale discursului lui Matei: „Comunismul (ca orice ideologie forte, explicită şi naivă) n-a înţeles, sau n-a vrut să înţeleagă, ceea ce în ordinea raportului faţă de acest mediu e totuna, televiziunea. N-a înţeles, în special, ceea ce sublimează televiziunea: participarea colectivă şi cenzurile de etichetă pe care spaţiul public le impune. Adus acasă, televizorul se oferă ca un frigider din care iei ce-ţi place atunci când nu te vede nimeni şi înfuleci, înfuleci… Dar, de bună seamă, până la familiarizarea extremă cu televizorul a trecut timp. Despre acest timp vreau să vorbesc, despre televiziune pe vremea când părinţii ei, statul, puterea politică, supraeul cultural tradiţional încercau să o educe pentru a ajunge altceva decât a ajuns, de fapt, liberă să se adreseze dorinţei noastre intime, libidoului, acelui mecanism care suntem noi în afara propriei noastre conştiinţe. Or, în comunism, problema raportului dintre conştiinţa de sine şi televiziune (presă în general) a fost pusă frecvent, de la sfârşitul anilor ’60 încolo – dar a fost pusă prost, conform fetişizării conştiinţei de sine la care comunismul n-a renunţat niciodată”.
Principala calitate a cărţii lui Alexandru Matei e că ea nu suprapune net agenda politică a epocii peste naraţiunea despre televiziune, încercând să identifice în evoluţia acesteia din urmă un parcurs specific – mă rog, pe cât de specific poate fi orice discurs social-cultural într-o perioadă de cenzură şi de autocenzură. Eseistul constată, astfel, că, deşi naşterea Televiziunii Române poate fi plasată în legătură directă cu „dezgheţul” poststalinist, ea n-a devenit instrument privilegiat al Puterii decât odată cu creşterea relevanţei sale sociale. În mod paradoxal, sfârşitul anilor ’50 şi prima parte a deceniului al şaptelea sunt perioade relativ dezideologizate, în care televiziunea e privită ca mijloc de entertainment. Abia odată cu creşterea orelor de emisie şi cu accesul larg al populaţiei la televizor, spre finalul anilor ’60 (aşadar, atunci când se poate vorbi de un fenomen de masă), televiziunea ajunge să devină instrument propriu-zis al propagandei. Prin decupaje analitice vii, Alexandru Matei demonstrează îndeajuns de convingător că în anii ’60 discursul politic şi discursul televizual nu se suprapun total, aşa cum se va întâmpla începând cu deceniul opt. La debuturile lor, Transfocatorul şi Reflectorul – cele mai relevante emisiuni sociale ale epocii – demonstrau că Televiziunea Română „are curajul de a-şi îndeplini misiunea de serviciu public. Avea posibilitatea să o facă şi gestiona o autoritate pe care la acea oră n-o avea nicio altă instituţie publică românească şi pe care puterea publică românească nu i-a putut-o ştirbi dintr-odată”.
Ceauşescu-telespectator
În anii ’70, pe măsură ce publicul creşte în număr, destinatarul emisiunilor TV începe să devină, în mod exclusiv, puterea politică. Totul culminează cu faptul că la începutul deceniului nouă, Televiziunea Română mai emitea doar pentru cuplul prezidenţial, unici telespectatori şi emiţători ai mesajului mediatic, punând cu totul între paranteze publicul real.
Cartea lui Alexandru Matei are, de fapt, în vedere permanenta tensiune, precum şi fluctuaţiile dintre cei doi destinatari ai discursului: pe de o parte, puterea politică, cu presiunea ei restrictivă şi uniformizatoare – de cealaltă parte, masa socială concretă, gata să disperseze mesajul dogmatic. Ca în discursul literar, pentru politruci problemele încep însă abia în momentul când descoperă că „televiziunea nu poate fi folosită decât exploatând la maxim potenţialul ei de atracţie, propriul ei specific”.
Incapacitatea de gestionare a acestui potenţial, care ar fi intrat în contradicţie făţişă cu normele politicii de stat, a făcut ca Televiziunea Română, ca instituţie, să fie ameninţată cu dispariţia în anii ’80. Calculul era simplu: decât să găsească soluţii viabile de a-i controla potenţialul dezideologizant, oficialii au preferat să se lipsească de ea la propriu.
Situaţia e inversă decât cea a literaturii, dacă ţinem cont de faptul că orizontul ideologic al televiziunii se îngustează permanent din 1971 până în 1990. Aservirea totală în cazul acesteia din urmă ilustrează pericolul ei imens sau, în termenii lui Alexandru Matei, „teama politicienilor de orice fenomen în masă”. Ceea ce înseamnă că, dacă literatura a rămas cât de cât liberă în ultimele două decenii ale totalitarismului, faptul nu se petrece doar datorită tenacităţii protagoniştilor ei (care au reuşit să refuze ingerinţele politicului), ci datorită faptului că ea n-a mai reprezentat un discurs alternativ îndeajuns de puternic. Sau, mă rog, nu îndeajuns de relevant ca acela televizual.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper