Sfârşitul lui Constantin-Vodă Brâncoveanu

Un articol de I. OPRIŞAN

N. Iorga, Viaţa şi domnia lui Constantin-Vodă Brâncoveanu, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2014

 
Lipsit de forţa puterii militare, Brâncoveanu a utilizat singura politică posibilă – pentru a păstra ţara „înfloritoare aproape treizeci de ani“ şi a nu o transforma într-un „loc de pradă pentru turci şi tătari“, „într-o adâncă ruină economică şi culturală din care să nu se mai poată ridica decenii întregi“ – a aplicat însăşi politica turcească: „i-a plătit, i-a măgulit, i-a cumpărat, i-a corupt, i-a înşelat“, păstrând faţă de ei „o situaţie care se putea păstra numai prin aceste mijloace“. Încât istoricul avea dreptate când afirma că „Brâncoveanu a murit cu copiii lui la Constantinopol cu desăvârşire nevinovat, nu numai în sensul credinţei faţă de turci, cu care, mai la urma urmei, în adâncul sufletului său creştin nu era dator, dar a murit absolut nevinovat în ceea ce priveşte felul cum a reprezentat interesele ţării sale şi ale neamului românesc întreg“.
Iubirea aceasta de ţară în sensul de integralitate a spaţiului etnic românesc, în ramele vechii Dacii, aşa cum o conturase cu mai puţin de o sută de ani înaintea lui Mihai Viteazul, l-a frământat şi pe Brâncoveanu. Pentru aceea a tipărit şi trimis atâtea cărţi în toate laturile româneşti, pentru a păstra şi, pe cât posibil, a întări unitatea religioasă – şi prin ea unitatea naţională a tuturor conaţionalilor. De aceea a făcut intervenţii prin ambasadorul englez Paget pe lângă Împăratul Leopold I să dea libertatea românilor din Transilvania să-şi menţină credinţa strămoşească, prin care stăteau în strânsă legătură în primul rând cu Muntenia, cu care alcătuiau Mitropolia Ungro-Valahiei. De aceea a solicitat afurisirea de către Patriarhul de la Constantinopol, Calinic, şi apoi de către Dosoftei al Ierusalimului şi de Teodosie, a episcopului unit Atanasie Anghel, care se lepădase în mod public de ortodoxie. S-a spus că trecerea la catolicism a românilor din Transilvania a constituit un simplu fapt religios şi cultural către o „mai bună formă“ a creştinismului, cu consecinţe benefice pentru ei. Brâncoveanu a întrezărit însă în aceasta – după cum bine observa N. Iorga – un act politic, de sfărâmare a legăturilor cu principatul vecin, pe care doreau să-l cucerească, rupând pentru moment firele culturale care hrăneau idealul românesc. Spre a aduna – cum plastic se exprima marele istoric – într-o „monarhie culturală“, prefigurare a monarhiei reale de mai târziu, toate provinciile ţării, voievodul muntean utiliza, cu înţelepciune, multiple modalităţi.
Mai întâi, îşi prelungea stăpânirea asupra Moldovei prin căsătorirea succesivă a copiilor săi – cu prinţi, prinţese sau fete de mari boieri din principatul vecin: pe Stanca, fata cea mai mare, i-o dădea lui Radu, fiul lui Iliaş Vodă (1692), pe Maria, o căsătorea cu Constantin, fiul lui Duca Vodă (1693), fiul cel mai mare, Constantin, se însura cu Ana Balş (1708), Ştefan, al doilea fiu, cu Bălaşa Cantacuzino, din Moldova, iar cel de al treilea fecior, Radu (Răducanul), urma să se căsătorească, în chiar zilele mazilirii voievodului, cu fiica lui Antioh Cantemir. Prin atâţia copii, vocea sa dicta, de fapt, destinele Moldovei. Când, însă, nu era ascultat, cazul lui Constantin Duca, Brâncoveanu îi retrăgea susţinerea. Cu Transilvania, lucrurile erau mai complicate, dată fiind apartenenţa ei, din 1699, la Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană. Aici domnul muntean a recurs la altă strategie. A cerut, în perspectiva posibilei uniri cu Imperialii, titlurile de conte şi apoi de principe (pentru el şi copiii lui) ai Imperiului, iar concomitent, urmând începutul făcut de bunicul său, cu satul Sâmbăta de Sus, cumpăra sau lua drept zălog pentru sumele împrumutate unor nobili ardeleni satele Sâmbăta de Jos, Poiana Mărului, Cincul Mic, Tamaş-Pataca, Şomărtin, şi intenţiona să-şi extindă proprietăţile în toată Ţara Făgăraşului, ce aparţinuse cândva Ţării Româneşti. În lipsa posibilităţii momentane a cuceririi acelei provincii româneşti, el încerca s-o cumpere sat cu sat.
Dar avea şi alte planuri – să-şi căsătorească una dintre fete cu un prinţ străin, care ar fi guvernat Transilvania. Şi, în cele din urmă, nu înlătura posibilitatea de a deveni chiar el, concomitent, şi guvernator al Ardealului, putându-şi cumpăra câte moşii voia în Făgăraş, fără nici o aprobare din partea Împăratului. Întrevedem în toate aceste acţiuni dorinţa refacerii idealului proiectat de Mihai Viteazul ca o provocare pentru viitor şi o anticipare a acelui stat-tampon între imperii, Dacia, pentru care făceau demersuri şi Habsburgii, şi Ecaterina a II-a, şi regii Franţei, şi mai apoi însuşi Napoleon I.
Dar, se va zice, dacă acest voievod avea planuri atât de măreţe pentru viitor şi dacă în cronica lui Radu Greceanu, în care se exprimau înseşi gândurile sale, el, domnitorul, fiind „organul prin care s-a rostit toată suferinţa acestei ţării, suferinţa pe care nu putea să o cruţe“ – cum admirabil se exprima N. Iorga – de ce nu a alipit Ţara Românească marelui fluviu al creştinătăţii?
„Această răspundere n-a îndrăznit să o ia asupra lui“ din mai multe motive decât observa N. Iorga. Pentru că noua stăpânire străină – oricare ar fi fost ea – ar fi dărâmat tot ce era românesc, inclusiv religia, în tendinţa asimilării. Ar fi aneantizat rolul voievodului şi, mai larg, ar fi şters importanţa elementului naţional în toate privinţele, ca în Bucovina, colonizând-o cu străini – aspecte, care, de bine de rău, ciuntite şi deformate se mai păstrau sub vasalitatea turcească ca în momentul capitulaţiunii. Scrisorile şi protocoalele străine nu vesteau nimic bun, neprevestind nici măcar o îmbunătăţire a vieţii materiale, necum a celei spirituale. După cum bine relevă N. Iorga, „el alte lucruri le dorea pentru ţările noastre“ – o ridicare a noastră, credem noi, prin noi înşine, cum a prefigurat-o Mihai Vodă, construirea unei case a noastre, cu garduri înalte şi câini aprigi la porţi, încât să nu sufle cine şi cum vrea înăuntru. „Era însă prea chibzuit în toate faptele sale – cum observa, iarăşi, Iorga –, ca să grăbească ceasul lucrurilor care vin când vor ele, iar nu când vrem noi.“ Va mira poate pe cine ia contact pentru prima dată cu viziunea lui Brâncoveanu, că voievodul a insistat atâta de mult să obţină şi să-şi reînnoiască protecţionalele împărăteşti pentru a putea trece, la nevoie, nestingherit şi repede, peste graniţele ţării, în Transilvania, la adăpost împotriva turcilor, pe care în cele din urmă nu le-a utilizat.
S-a petrecut, într-adevăr, un fapt ciudat. Domnul atât de precaut, care îşi ridicase din ruine palatul de la Târgovişte, în care stătea circa şapte luni pe an, tocmai spre a fi cât mai departe de turci şi mai aproape de cărările munţilor spre Transilvania, a fost ameţit de propriile lui rude – Cantacuzini – care îl săpau pe la spate, spre a neglija pericolul mazilirii. De altfel, ei îl chemaseră în martie 1714 de la Târgovişte la Bucureşti. Pe de altă parte, scrisoarea-cursă trimisă lui de Marele Vizir privind încuviinţarea nunţii lui Radu cu fiica lui Antioh Cantemir şi mai ales considerarea ca neînsemnată de către stolnicul Constantin Cantacuzino, la sfatul pe care Vodă i l-a cerut (sau, după alţii, de către vistierul Iordachi Văcărescu), a epistolei fostului medic de familie Antonio Corea, care îi scrisese în două rânduri despre pericolul, aflat în mod misterios, ce plana asupra capului său, au şters din mintea lui Brâncoveanu orice griji şi l-a făcut să neglijeze sfatul Doamnei Maria de a pleca de Paşti la Târgovişte, precum şi semnele dumnezeieşti ale viziunii halucinante împărtăşite de Stanca, fiica lui, care, în clipa morţii, a văzut „o ceată de turci, care zmuceşte de grumaz pe tatăl ei“, sau semnul nenorocirii, prefigurate de găina care i-a zburat pe braţ, în dreptul crucii unde Papa Brâncoveanu, tatăl său, fusese măcelărit de seimeni.
Din nefericire, oracolele şi vestea certă transmisă de doctorul Antonio Corea s-au adeverit. Voievodul a fost mazilit, i s-au confiscat toate averile şi a fost dus sub escortă cu întreaga lui familie la Constantinopol, unde, după îndelungate schingiuiri în faţa copiilor şi a celor apropiaţi, sau a copiilor în faţa lui, s-a încercat să se afle locurile unde sunt ascunse comorile imense, pe care turcii le apreciau la 10 milioane de taleri.
După cea mai obiectivă cronică turcească, aceea a lui Silahdar Findîklîli Mehmed Aga, nu s-au scos de la voievod decât aproape 1.000 de pungi de aspri turceşti. Când s-a considerat că nu mai au ce afla de la el şi nici de la vistier şi de la copii, s-a ordonat uciderea lor. S-a ales pentru aceasta o zi de mare importanţă din calendarul creştin spre a o profana, ziua de 15 august a Adormirii Maicii Domnului – asociind, fără să vrea moartea Sfintei Fecioare cu sacrificiul martirilor pentru credinţă şi pentru ceea ce făcuseră printr-o politică înţeleaptă în favoarea ţării.
Au asistat, ca la spectacol – pe lângă sultan, marele vizir, oficialităţile turce –, toţi ambasadorii ţărilor creştine aflaţi la Constantinopol, fără să protesteze, măcar prin absentare, împotriva morţii nevinovate a celor şase adevăraţi eroi.
O scrisoare adresată Împăratului de la Viena de a interveni cât mai grabnic în favoarea voievodului a rămas fără urmări. Zeiţa răzbunării n-a lăsat, însă, nepedepsite faptele. Cei direct vinovaţi, stolnicul Constantin Cantacuzino, spătarul Mihai Cantacuzino şi voievodul Ştefan Cantacuzino au fost, pe rând, spânzuraţi la numai un an şi ceva, iar pe „spectatori“ i-a lovit ceva mai târziu, prin ghilotinarea Mariei Antoaneta (fiică a Mariei Tereza) şi a regelui Ludovic al XVI-lea, şi, peste mai bine de două secole, prin uciderea Ţarului Nicolae al II-lea şi a întregii sale familii, la fel de nevinovaţi ca şi Vodă Brâncoveanu – spre a vorbi numai de capetele încoronate.
Mâna providenţei, cum bine i-ar fi spus Constantin Brâncoveanu tânărului nou Domn Ştefan Cantacuzino, care l-ar fi vizitat să-l căineze – nu a întârziat să-şi facă simţită prezenţa. „Ştefan, feciorul meu, – ar fi zis Constantin-Vodă Brâncoveanu –, dacă aceste nenorociri ale mele vin de-a dreptul de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia lui! Dacă, însă, vin din răutatea omenească, pentru a-mi vedea pieirea, Dumnezeu să-i ierte pe duşmanii mei, dar să se păzească bine de mâna grozavă a dreptăţii dumnezeieşti răsplătitoare.“

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper