Sărbători puţin ştiute de la începutul verii

Un articol de NARCISA ŞTIUCĂ

Ceea ce este comun zilelor lui Cireşar, în care grânele dau în pârg, este instabilitatea atmosferică, prin urmare gândirea tradiţională a generat, pe baza gândirii magice asociative, o serie de interdicţii şi prescripţii. Urmărit cu o grijă din care încă mai răzbate teama religioasă a omului arhaic, ciclul vegetaţional a generat o serie de „sărbători ale holdelor / ale secerişului“ care includ nu numai inaugurarea şi încheierea acestuia, ci şi momentele de cumpănă. Aşa este seria de zile cuprinse între 11 şi 14 iunie patronate de adevăraţi daimoni vegetaţionali care doar prin păstrarea numelui din calendarul creştin mai amintesc de tradiţia Bisericii: Vartolomeul grâului (11 iunie), Nunta şoarecilor (12 iunie), Eliseiul grâului (14 iunie).
Comportamentul tradiţional era dictat nu doar de observarea evoluţiei recoltei, ci mai ales de scrutarea semnelor meteorologice şi de interpretarea lor. Ca toate celelalte zile temute de peste vară, acestea sunt puse atât sub semnul focului (arşiţă, incendiu, trăsnete), cât şi al apei (ploi torenţiale însoţite de grindină). Ele sunt „rele de potoape“, de „piatră“ şi de „stricători“ de tot felul (păsări, insecte, rozătoare).
Pe de altă parte, cum cele două ocupaţii primordiale au fost permanent corelate în civilizaţia tradiţională românească, şi semnele celeste erau urmărite cu interes: răsăritul Găinuşei (grup de stele din constelaţia Pleiadelor) aduce belşug deopotrivă agricultorilor – „Cucuruzul cum o vede, creşte ca smuls din pământ, iar grâul începe a se învârtoşa“ – şi ciobanilor, care vegheau noaptea să o vadă pentru ca astfel să le meargă bine oilor, să se îngraşe şi să se înmulţească. Alte credinţe vorbesc despre primejdii felurite care s-ar abate şi asupra animalelor din gospodărie şi asupra oamenilor în cazul nesocotirii zilelor (molime, vlăguire, invazie a insectelor dăunătoare şi a răpitoarelor, ameţeală, amorţeală, insolaţie).
Pentru că la Vartolomeu „umblă cu nourii şi cu halele (balaurii) din ei“ se lucra numai până la prânz (dar nu la câmp!); femeile nu torceau, ci duceau grâu la biserică pentru a fi sfinţit şi amestecat în hrana outoarelor şi a celorlaltor animale de curte. Ziua dedicată Cuviosului Onufrie din Egipt (12 iunie), Onofreiu, este un exemplu de termen agrar care conectează speranţa pentru o recoltă îndestulătoare la fluxul neîntrerupt al eforturilor de a o obţine. Este pentru bucovineni începutul verii, de aceea până atunci trebuiau semănate „păpuşoiul, barabulele şi seminţurile de legume“, precum şi hrişca; ploaia care s-ar ivi în acea zi ar fi semn că măruntele rozătoare ale câmpului şi ale casei nu s-ar prăsi până într-atât încât să fie stricătoare bucatelor, dar unele oprelişti de la muncă trebuiau respectate pentru ca viermii să nu strice curechiul (varza), importantă provizie de hrană pentru iarnă.
Acestora li se adaugă şi alte „zile mânioase“ precum: Ioan Fierbe-Piatră (25 mai), Iuda (19 iunie), iar în luna lui Cuptor Precupul (8 iulie) şi Pantelimonul oveselor (27 iulie), pe seama cărora sunt puse dezechilibrări ale vremii, descătuşări stihiale ale cerurilor şi pedepse exemplare pentru nerespectarea interdicţiilor. Ele formează cortegiul impresionant al sfinţilor de temut Petru şi Ilie, purtători de grindină, tunete şi trăsnete. Cele mai multe sunt însă simple crestături pe răbojul muncilor, adaptate în mod firesc condiţiilor naturale ale fiecărei zone. Aşa se explică faptul că nu au fost pretutindeni ierarhizate după aceleaşi criterii (unele dintre ele erau complet ignorate), dar şi interesanta lor acumulare de semnificaţii.
O altă caracteristică a intervalului temporal estival este gruparea în cicluri a unor sărbători mărunte. Unele dintre ele abia dacă sunt marcate de cruce neagră sau chiar nemarcate, altele, angrenând mai multe zile, se constituie în unităţi înzestrate cu forţă sacră şi se plasează simetric faţă de cele din jumătatea hibernală a anului. Aşa sunt Rusaliile, Todorusalele şi Rusitorile – prezentate anterior –, Circovii Mărinei sau Circovii de Vară (15-17 iulie sau
16-18 iulie), miez al verii pastorale şi echivalenţi ai Circovilor de Iarnă din mijlocul anotimpului rece.
Şi mai interesant se dezvăluie şirul de trei zile cunoscute drept Pârlele, inaugurat de Circovul lui Sf. Ilie ăl dintâi (Paliele), adică ajunul praznicului Sf. Mare Prooroc Ilie Tesviteanul, şi care mai apoi acoperă şi sărbătorile mărunte ce îl succed. Şi acestea sunt purtătoare ale unor denumiri sugestive care legitimizează angrenajul lor în această serie, în care vipia se revarsă peste lume, dar dă în acelaşi timp şi semne că vara „s-ar călători“: Ilie-Pălie, Opârlia, Pintelei-călătorul.
Atât cele mai mărunte, cât şi cele de mare prestigiu creştin religios, ciclurile festive şi zilele respectate pentru anumite atribute recunoscute pe plan zonal sau regional, toate sărbătorile verii au embleme sau personificări cu contururi surprinzător de bine definite care au generat tradiţii orale variate şi bine conservate.
La aceasta contribuie din plin fenomenul etimologiei populare care deschide nebănuite perspective de interpretare şi de construire a unei realităţi sensibile, menite întotdeauna să slujească drept model convingător pentru comportamentul cotidian şi pentru cel festiv. Aceasta se concretizează în naraţiuni cu nucleu mitic sau apocrif care girează transmiterea tradiţiei.
Astfel, despre Sf. Mc. Procopie (Precupul sau Pricoche) se crede că „pricopeşte“ grâul (îl ajută să se maturizeze), dar se şi răzbună „prichindu-l“ (uscând bobul fără a-i da consistenţă); în ziua Sf. Ap. Bartolomeu (Vârtolomeiul) „se învârtoşează“ roadele; Sf. Mc. Foca provoacă incendii devastatoare (deşi numele sfântului este în relaţie cu mamiferul marin!); Sf. Mc. Chiric şi Iulita (Ciurica) le „ciuruieşte“ în bătaie pe femeile care lucrează sau pot aduce vărsat şi bube care să le „ciuruiască“ pielea…
Poveştile care se ţes vorbesc despre sfinţi ieşiŢi din tiparele tradiţiei impuse de creştinism atât prin atributele lor, care îi apropie mult de condiţia spiritelor demonice, cât şi prin funcţiile care trimit la ambivalenţa Sacrului. Contactul personificărilor sau ale patronilor zilelor verii cu muritorii de rând care le-au nesocotit rânduielile are întotdeauna un deznodământ negativ, fiindcă se supune mecanismelor punitive ale tradiţiei şi legilor legendarizării. Până în zilele noastre în aşezările rurale se cunosc şi – la nevoie se actualizează – naraţiuni despre întâmplări trăite sau păstrate în memoria colectivă. Iată o scurtă relatare culeasă acum un deceniu şi jumătate într-un sat hunedorean: „E şi Precupu’ ăsta o sărbătoare; nu-i sărbătoare mare, da’-i sărbătoare mânioasă! Mi-or spus mie nişte femei că or fost aşa patru copilandri şî s-or dus la mară (vite, n.n.), acolo, în ţarină. Ş-or făcut colibă. Tătă zua or tăiat cu toporu’ ş-or făcut colibă să şadă cu marăle acolo, în câmp. Ş-o zâs on om: «Mă, az’ nu să lucră, că az’ îi Precupu’!» «Ei, Precuru’! Ce-i Precuru’ ăla?». L-o bagiocurit şî noaptea i-o trăznit în colibă pă tăţ’ trei! Cân’ s-or dus, «Mă, nu să mai văd mară, nu să mai văd copii – un’e-or fi?» Da’ copiii or fost tăţ’ trii trăzniţ’… Aşa, aici, păstă Murăş, pă la Coaja, pă la Bica. Îmi spunea trii muieri în gară acuma!“

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper