Rusaliile şi alte sărbători de după Paşti

Cel dintâi ciclu festiv estival care se afirmă începând cu a patra săptămână de după Paşti este pus tot sub semnul femininului: Todorusalele, urmate de Rusalii, impun în sfârşit anotimpul cald. Integrate – potrivit rânduielilor bisericeşti – în perioada a doua a anului liturgic, cea a Penticostarului, care se întinde pe opt săptămâni (de la Învierea Domnului până la prima duminică de după Pogorârea Duhului Sfânt), acestea păstrează vestigii precreştine evidente.
Ziua Todorusalelor (Todoruselor), despre care documentele etnografice culese din Banat la sfârşitul sec. al XIX-lea afirmă că „sunt semănătura Rusaliilor aruncată cu douăzeci şi patru de zile înainte de acestea ca oamenii să ştie că vin şi să se ferească de ele”, împarte Cincizecimea în două, fiind plasată chiar în mijlocul săptămânii, miercurea. Ziua mai poartă numele de Srodul Rusaliilor (din bulgarul srăd, srod = mijloc, jumătate) marcând cumpăna timpului festiv. Alte denumiri trimit la „naşterea” (întemeierea, aşezarea) sărbătorii: Strat de Rusale şi chiar Strada Rusaliilor şi, în fine, la bogatele şi ameninţătoarele semnificaţii magice: Buciumul / Sfredelul Rusaliilor. Ca şi în alte cazuri, etimologia populară a făcut ca valenţele miercurei din mijlocul Păresimilor să fie mult mai sugestive. Astfel prevalează calitatea timpului, un timp de inaugurare şi de pregătire, de vestire, dar şi extrem de dens din punct de vedere ritualic. Mai ales ultimele două expresii, care au avut răspândire regională, impun un anumit comportament; conform unor credinţe, de Todorusale oamenii, bărbaţii în special, se abţineau de la majoritatea muncilor de teamă ca zânele răzbunătoare „să nu-i buciume” (= arh. a transforma în trunchi de lemn neînsufleţit), iar în sudul Transilvaniei, în această zi mamele perforau urechile fetiţelor, care primeau cea dintâi pereche de cercei.
Divinităţile patronatoare ale acestui interval, Rusaliile, au beneficiat în imaginarul popular de contururi umane, de vreme ce tot în Banat se credea că „au fost dintru început şapte surori, fete curate şi nemăritate, pre cari Dumnezeu, pentru că au fost aşa de curate şi de plăcute, le-a făcut pre toate zâne. Aceste zâne n-au murit şi nici nu vor muri până cât lumea va fi. Şi ca zâne umblă ele ziua şi noaptea printre oameni, însă lumea nu le vede, pentru că e prea stricată şi încărcată cu tot felul de păcate şi fărădelegi”. În Muntenia se credea că sunt surorile Sântoaderilor cu care se întâlnesc în această zi şi petrec, iar ca rămas-bun le lasă câte o „chită de dumbravnic”.
Aceste detalii descriptiv-narative angrenează pe de o parte reprezentările mitice într-un sistem coerent – Rusaliile străjuiesc pragul verii, întocmai cum fac şi Sântoaderii la sfârşitul anotimpului rece – iar pe de alta justifică denumirea sărbătorii. Faptul că, deşi este patronată de cele mai de temut reprezentante ale Sacrului, constituie un reper în îndeplinirea câtorva activităţi definitorii pentru mediile tradiţionale feminine, semănatul cânepei, culesul plantelor cu virtuţi curative (dumbravnicul, anghinarea oilor) şi prepararea „unturii de (pentru) oi”, un remediu magico-veterinar complex, evidenţiază tocmai relaţia de complementaritate în care se află Săptămâna Cailor lui Sântoader şi Stratul Rusaliilor.
Marţea şi miercurea din săptămâna a şasea, sugestiv numită Bălţatele sau Pestriţele, sunt zile care punctează alternanţele alimentare (post/harţi) şi pe cele dintre muncă şi odihnă – „…se ţin pentru că se mănâncă într-o săptămână miercurea şi vinerea, înainte de Moşii de Vară, carne, şi alta post. (…) Muncesc în prima dimineaţă până în prânz, restul sărbătoresc, şi a doua zi fac invers, dimineaţa sărbătoresc şi după masă muncesc” – aceasta în condiţiile în care calendarul ortodox stabileşte doar dezlegări la peşte în săptămânile de după Paşti şi harţi în săptămâna premergătoare postului Sf. Apostoli.
Este de presupus însă că acest comportament care iese din tiparele ecleziastice a fost impus de prestarea ocupaţiilor tradiţionale, întrucât zilele din ajunul Ispasului sunt marcate de o serie de practici de protecţie împotriva „fermecătoarelor care iau mana laptelui şi a câmpurilor”. În acest scop, se împodobesc porţile gospodăriilor, staulele şi adăpătorile vitelor cu mănunchiuri de leuştean, iar mai demult păstorii sunau din bucium la lăsarea serii ca să alunge agenţii malefici. De altfel, în mediile pastorale Ispasul mai era numit şi Paştele cailor sau Joia iepelor. Aceste două sintagme nu sunt nicidecum echivalente cu latinescul „ad Calendas graecas” (= niciodată), ci dimpotrivă, sărbătoarea prezintă din această perspectivă consistenţă mitică şi rituală. Ea se racordează la momentul exemplar al Naşterii lui Iisus în ieslea bătrânului şi morocănosului Crăciun, atunci când neastâmpărul şi nechezatul cailor o tulburară şi îi sporiră durerile până într-atât Fecioarei Maria, încât ea îi blestemă „să nu aibă stare şi alinare în vecii vecilor şi să nu se mai sature… numai o dată în an, anume în ziua de Ispas, şi atunci numai un ceas.”
Din perspectiva acestei componente, Ispasul are un pandant în ziua cunoscută sub numele Marcu boilor (25 aprilie), despre care tradiţiile orale spun: „cine leagă boii în această zi e afurisit de Dumnezeu şi nu poate să meargă în rai, aşadar, să nu înjugi boii nici defel, nici măcar funia de coarne să nu le-o pui!”, căci în aceeaşi noapte fără seamăn, ca răsplată pentru docilitatea lor, Maica Domnului le-a hărăzit odihnă şi trai bun din partea stăpânilor.
Accentul cade însă pe actele rituale şi ceremoniale caracteristice cultului morţilor întrucât, conform mentalităţii tradiţionale româneşti, lumile se află în contact, comunică între ele încă de la Joimari.
Odată cu sărbătoarea Rusaliilor însă, porţile Raiului şi ale Iadului se vor închide la loc, iar sufletele călătorilor dintre „aici” şi „dincolo” trebuiesc împăcate cu ofrande şi călăuzite spre lăcaşele lor: mormintele „se împănează” cu flori şi verdeaţă (Transilvania), se împart azime calde cu ceapă verde şi rachiu pentru morţi „ca să aibă pe drum, căci în această zi cred femeile că ei zboară la cer” (Dobrogea), flori, lumânări şi „sămătişe” (brânză proaspătă) (în Banat şi Hunedoara), păsat de porumb fiert în lapte cu unt şi sare sau zahăr (Muscel, Vlaşca).
Aşa se explică faptul că, deşi Înălţarea lui Iisus Hristos la Ceruri este un praznic împărătesc, semnificaţia creştină răzbate doar din denumirea preluată din slavonă (Ispas din supasu = mântuire) şi din consacrarea în biserică a alimentelor care se împart pentru sufletul celor răposaţi sau se consumă la mesele familiale şi nedei (ouă roşii, ceapă verde, azime, pască).
Se mai adaugă practici de stimulare a vitalităţii şi de protecţie: bătutul cu leuştean (Transilvania), împodobirea porţilor cu ramuri de paltin (Banat), culesul florilor de alun „bune de leac şi de dragoste” (Muntenia), tunsul animalelor (în Bucovina se tăia din părul şi din vârful cozii animalelor şi resturile se îngropau într-un furnicar rostind formula: „să dea Dumnezeu să fie atâţia miei şi viţei câte furnici sunt în furnicarul acesta!”), împărţirea „bulzilor de caş”, tain al păstorilor stabilit la tocmeala de la Sângiorz şi dar primiţial, prin care se inaugura noul ciclu reproductiv şi se dezlega consumul de lactate (Maramureş, Munţii Rodnei).
Abundenţa de practici magico-rituale şi evenimente comunitare care au slabă legătură cu substanţa creştină a Ispasului poate fi explicată printr-un detaliu semnificativ despre care prea puţini dintre noi ştiu. Până în sec. al V-lea aceasta a făcut corp comun cu praznicul Pogorârii Duhului Sfânt (cea mai veche menţiune datează din sec. al IV-lea şi apare la Eusebiu din Cezareea), astfel încât, ambele fiind fundamentate pe străvechi ceremonii de celebrare fastuoasă a naturii şi pe rituri postfunerare, memoria şi comportamentul colectiv au conservat în mod evident şi manifest straturile arhaice ale ambelor sărbători.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper