Rugăciune pentru pace

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Iniţiativa Papei Francisc de a mijloci întrevederea celor doi preşedinţi, Shimon Peres, al israelienilor, şi Mahmoud Abbas, al palestinienilor, îşi are echivalent istoric în întâlnirea de la Ierusalim, din 1977, între preşedintele Egiptului Anwar Sadat şi premierul Israelului Menahem Begin. S-a vorbit atunci de curaj. Preşedintele Egiptului şi-a plătit cu viaţa curajul. Papa Francisc vorbeşte din nou tot de curaj.
Ieşirea din impas
Este suficient ca oamenii de bine să nu facă nimic pentru ca răul să triumfe, spunea filosoful Edmund Burke.
Rezoluţia 242 a Consiliului de Securitate, adoptată la 22 noiembrie 1967, prevede retrocedarea teritoriilor ocupate militar de Israel. Incompletă şi imperfectă pentru o reglementare de ansamblu, aceasta rămâne documentul de bază în negocierile de pace. Din 1967 şi până astăzi, toate demersurile pentru încheierea unui acord de pace au eşuat. Ultimele, cele ale secretarului de stat John Kerry, ale ministrului de externe francez Laurent Fabius nu au condus, nici ele, la un rezultat. Martin Schultz, preşedintele Adunării Parlamentului European, a pronunţat un discurs în Knesset în care a dat satisfacţie aproape tuturor aşteptărilor Israelului. Cu o excepţie: a invocat  dreptul palestinienilor de a avea un stat propriu. Pentru aceasta, Schulz şi-a atras ostilitatea unora dintre deputaţi. Degeaba a chemat în sprijinul opiniei lui vorbele şi părerile unor înţelepţi evrei. Pe Yitzhak Rabin l-a citat cu afirmaţia: „pacea o închei cu duşmanii, nu cu prietenii“. Ariel Sharon a fost amintit cu declaraţia profetică: „Este imposibil să avem un stat evreu  democratic şi în acelaşi timp să controlăm în întregime Eretz Israel. Dacă ne încăpăţânăm să realizăm acest vis în totalitate, riscăm să pierdem totul“. Eretz Israel, adică Palestina biblică, dacă s-ar reface, ar cuprinde Israelul de azi, teritoriile palestinienilor Gaza şi Cisiordania, o parte din Regatul Iordaniei, Libanul de Sud şi Platoul Golan.  Ideal imposibil de realizat după paisprezece secole de conflicte între evrei şi arabi. Disensiunile şi ura au îndepărtat şansele înţelegerii şi ale toleranţei cu fiecare război. Şi războaie au fost multe. Cum multe au fost şi tentativele de încheiere a unor acorduri de pace. Rezoluţiile ONU privind recunoaşterea statului Israel şi crearea unui stat palestinian nu sunt respectate. Poate mai realistă ar fi ideea unui stat al palestinienilor.
Supus unor presiuni din partea Casei Albe şi Uniunii Europene sau, separat, ale altor state, ca Franţa, Marea Britanie, de exemplu, premierul Benjamin Netanyahu s-a văzut nevoit să accepte sugestia unui stat palestinian. Cu o condiţie: acesta să fie demilitarizat. Pe de altă parte, palestinienii insistă ca Israelul să pună capăt ocupaţiei militare a teritoriilor  lor, punând, şi ei, la rândul lor, o condiţie: aici să fie instalate forţe internaţionale care să le garanteze securitatea. Israelienii nu acceptă. Washingtonul a avansat o formulă de compromis: semnarea unui tratat de pace cu menţinerea unei forţe internaţionale la frontiera dintre Cisiordania şi Iordania timp de 10-15 ani. De data asta, palestinienii nu acceptă soluţia.  Ieşirea din impas este încă departe.
Rugăciunea, act de supremă responsabilitate pentru pace
Invitându-i pe teren neutru, în Grădina Vaticanului – nu într-o catedrală – pentru rugăciune, Papa Francisc i-a îndemnat pe preşedinţii Peres şi Abbas la reconciliere. Cei doi au sădit un măslin, simbolul creştin al păcii, şi au ascultat rugăciuni în ebraică, arabă şi italiană. Apoi Papa Francisc a declarat: „Lumea este o moştenire de la  străbunii noştri şi, în acelaşi timp, un dar pentru copiii noştri: copii obosiţi şi epuizaţi de conflicte, dornici să ajungă în zarea păcii, fiinţe care ne cer să dărâmăm zidul duşmăniei şi să mergem pe calea dialogului şi a păcii. Prea mulţi dintre aceşti fii sunt victime inocente ale războiului şi violenţei. Este de datoria noastră să facem ca sacrificiile să nu fi fost în van. Memoria lor să ne insufle curajul de a lucra pentru pace, forţa de a persevera cu orice preţ pentru dialog, calmul de a face în fiecare zi ceva pentru coabitarea respectuoasă şi paşnică. Trebuie curaj pentru a spune da negocierilor şi nu ostilităţilor, da respectului pentru acorduri şi nu provocărilor, da sincerităţii, nu duplicităţii“.
În rugăciunea din Grădina Vaticanului, Papa Francisc a sintetizat esenţa conflictului israelo-palestinian: dreptul la viaţă în pace al evreilor şi palestinienilor pe pământul Palestinei biblice. Pentru asta este nevoie de ieşirea acestor popoare din mecanica fricii. Aceasta întreţine evreilor teama pentru fiinţa statului lor iar palestinienilor teama că nu sunt lăsaţi să aibă un stat al lor. Conştient că tensiunile în Palestina biblică cresc şi că demersurile de pace sunt dificile, Papa a invitat la rugăciune ca supremă responsabilitate pentru toleranţă. Sanctitatea Sa a arătat că nu-şi propune să medieze ci invită la meditare. Sântul Scaun, cel puţin declarativ, nu substituie politica ordinului religios. Altfel spus, nu face politică. Aceasta nu înseamnă că Sfântul Scaun îşi restrânge acţiunea doar la manifestări de ordin spiritual şi nu urmăreşte obiective religioase. În cazul Orientului Apropiat, analiştii consideră că, prin rugăciunea pentru pace între evrei şi palestinieni, Papa Francisc a dorit să contribuie nu numai la concilierea adversarilor ci şi să  protejeze comunităţile creştine aflate în ţara Sfântă. În sprijinul acestei supoziţii este adusă invitarea la rugăciune a Patriarhului Bartholomeu al Constantinopolului, primatul Bisericii ortodoxe.
Să-şi fi epuizat diplomaţia resursele încât a fost necesară o rugăciune pentru pace? Impasul intervenit în demersurile pentru aducerea la masa tratativelor a israelienilor şi palestinienilor a făcut posibilă intervenţia Bisericii. Pentru pace, a spus Papa Francisc, trebuie mai mult curaj decât pentru război. În momentele de cumpănă, Dumnezeu vine în ajutor: „Istoria ne învaţă că numai forţele noastre nu sunt suficiente. De multe ori am fost aproape de pace dar cel rău, prin felurite stratageme, a reuşit să năruie eforturile noastre. Nu vom renunţa la responsabilităţile noastre. Suntem aici pentru a-l invoca pe Dumnezeu în faţa conştiinţei noastre şi a popoarelor noastre, ca act de supremă responsabilitate“. Preşedintele Mahmoud Abbas l-a invocat pe Allah, Dumnezeul musulmanilor, pentru o „pace globală şi dreaptă în ţara noastră şi în regiune“. Prin „ţara noastră“, Abbas înţelege statul palestinian „liber şi independent“ pe care Tel-Aviv-ul încă nu este dispus să-l accepte. Preşedintele Shimon Peres i-a îndemnat pe evrei şi pe palestinieni să se roage pentru „o pace între egali“. Este o trimitere subtilă, pe cât îi este posibilă în condiţiile în care deţine înaltul post de preşedinte, la necesitatea recunoaşterii dreptului palestinienilor de a avea un stat propriu. Venerabilul preşedinte al Israelului, care mai are puţin şi împlineşte un secol de viaţă, a repetat crezul său politic: „misiunea noastră este să aducem pace copiilor noştri“. Pentru acest crez, Peres, Yasser Arafat şi Yitzhak Rabin au fost recompensaţi cu Premiul Nobel pentru Pace.
Cu ochii spre Ierusalim, timp de şapte decenii,  evreii şi musulmanii şi-au urmat drumul în istorie cu gândul la dreptate înţeleasă ca revanşă. Statele Unite, aliatul şi sprijinul Israelului, au fost la originea multora dintre demersurile pentru încheierea unui acord de pace. De la numirea ca secretar de stat, John Kerry nu a obosit să reia cu energii noi vechile proiecte ale preşedinţilor Carter, Clinton, Bush. După eşuarea încercărilor sale, ziaristul Nahum Barnea de la cotidianul Yediot Aharonot a întrebat un demnitar american cum îşi explică noul impas. Iată răspunsul: „Noi nu am realizat că Netanyahu folosea ofertele pentru construcţia de colonii pentru a-şi asigura supravieţuirea propriului guvern. Nu am realizat nici că acest plan permitea miniştrilor lui să saboteze foarte eficient succesul negocierilor…Abia acum, după eşecul demersurilor, ne-am dat seama că noile construcţii (alte 14 mii de locuinţe, n.n.) urmăresc de fapt exproprierea de pământ la scară mare“. Spre deosebire de acest demnitar care a dorit să nu i se dezvăluie numele, în iunie 1990, secretarul de stat James Baker, indignat că premierul Yitzhak Shamir complică procesul de pace prin strategia multiplicării condiţiilor, a declarat public: „Cu o astfel de manieră de a acţiona nu va exista niciodată un dialog de pace… În ziua când veţi dori cu adevărat serios să faceţi pace, chemaţi-ne!“.
Să fi spus acelaşi lucru şi John Kerry după ultimul eşec, încât Sanctitatea Sa Papa Francisc a simţit nevoia să invite pe preşedinţii Peres şi Abbas să se roage pentru pace în Grădina Vaticanului?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper