Roland Garros, clipe de magie

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

După treizeci şi patru de ani de ani, un român a fost din nou în finală la Roland Garros. De fapt, o româncă, o membră a comunităţii machedone din România, este cea care a izbutit această extraordinară performanţă. (Detaliul este important, căci machedonii, probabil în virtutea unei amintiri a războinicilor lui Alexandru, au un caracter greu de înfrânt şi o cerbicie care, iată, dă foarte bine în sport, vezi şi cazul Hagi!).
Simona Halep a fost singura dintre toţi capii de serie importanţi care a supravieţuit unui turneu „asasin”. Adevărată scenă a unui „carnagiu” de mari dimensiuni, actuala ediţie a Roland Garros-ului a văzut decimate pe rând favorite grele ca Li Na (2), Serena Williams (1) şi Agnieszka Radwanska (3), ieşite în acestă ordine în primele trei tururi. Aparent, sarcina compatrioatei noastre, favorită patru, a fost mai simplă, însă e greşit să credem asta. Când marii adversari dispar prematur, o stare de relaxare e imposibil să nu se insinueze în psihicul jucătoarei. Or, Simona a luptat cu acest cântec de sirenă, rămânând concentrată până în finală şi, contrar unor comentarii, chiar şi dincolo de ea. Teoretic, ea a intrat mai odihnită în ultima rundă, căci nu a pierdut nici un set, ba nu a disputat decât un long set, tie-breakul din semifinală împotriva nemţoiacei Andreea Petkovici.
Toate aceste aspecte nu au contat însă, căci adversara ei şi viitoarea campioană, Maria Şarapova, a dovedit o condiţie fizică împinsă la extrem. La capitolul forţă atletică, oricum, rusoaica stătea mai bine, între finaliste fiind o diferenţă de douăzeci de centimetri. Cât priveşte experienţa, nici nu se mai cade să vorbim, căci Maşa avea în palmares patru titluri de Mare Şlem şi alte patru finale pierdute. Iar acest din urmă aspect cred că a fost decisiv, căci este crucial să ştii ce să faci în momentele de presiune, când lipsa de soluţii doare mai mult ca o tăietură cu o lamă de Toledo pe faţă. În asemenea clipe, pilotul automat intră în funcţiune, iar campionii sunt setaţi pe o rememorare instantanee a acelor episoade din trecutul lor când s-au mai confruntat cu o dificultate similară. La Şarapova, magazia mnezică era plină, la Simona nu exista (încă) nici un reper, avantaj rusoaica.
Ar fi putut să câştige curajoasa noastră jucătoare? După cum a decurs partida, marcată de un impresionant echilibru, care a persistat până în setul al treilea, la scorul de patru la patru, Halep la serviciu, răspunsul este unul categoric pozitiv. Da, Simona a fost permanent aproape de Maria, uneori în faţa ei, oricum, a talonat-o fără respect pe marea campioană, ameninţând-o frecvent. Nu prea au existat ghemuri scurte, s-a jucat în forţă, cu unghiuri incredibile de ambele părţi, un break nu garanta practic nimic, iar duelul psihologic a fost unul demn de paginile lui Dostoievski. Punctul de la patru la patru în decisiv, primul punct al ghemului în care a servit Simona, după ce câştigase contra serviciului, revenind de la doi la patru, mi s-a părut un moment poate fundamental. Mingea păruse a fi out, tuşierul strigase de fapt asta, Simona lovise în minge, dar slab, fără să retrimită peste fileu, dar arbitrul de scaun, francezul Kader Nouni, foarte tolerant cu tragerile de timp repetate ale Maşei Şarapova, a considerat că mingea e pe tuşă şi a dat punctul rusoaicei. Halep a fost destabilizată mental, a negociat câteva zeci de secunde cu arbitrul principal, apoi a pierdut la zero ghemul. Şarapova şi-a câştigat serviciul şi aşa s-a scris istoria.
Acum, post festum, e dificil de spus dacă lucrurile ar fi putut avea altă configuraţie dacă acea minge ar fi fost rejucată sau dată româncei. Probabil că nu, şarapova era mult prea puternică şi încrezătoare în sine, o dominase fizic pe Simona, iar experienţa ei superioară avea oricum să facă diferenţa, mai devreme sau mai târziu. Indiferent de felul în care privim finala, prezenţa şi prestaţia jucătoarei noastre reprezintă în sine un triumf şi o garanţie că ea se află pe calea cea bună a performanţei. Modestă, muncitoare, deloc narcisică, lipsită de apetitul de a fi star, concentrată la salahoria ei zilnică, mereu privind spre un viitor accesibil, apropiat şi realizabil, Simona Halep are loc să progreseze. Locul trei mondial pe care a urcat în urma rezultatului de la Roland Garros o onorează şi onorează deopotrivă şi sportul alb de la noi, cu toate că Federaţia de profil nu are nici un merit în acest proiect individual de anvergură, la fel precum nici marii noştri jucători Năstase şi Ţiriac nu-şi pot revendica vreun gest concret care să o fi ajutat pe Simona de-a lungul timpului. Tânăra de douăzeci şi doi de ani este produsul propriei munci, ambiţii şi talent, ea datorând foarte mult familiei şi consilierii cu Virginia Ruzici, managerul său. Aşa că mai uşor cu acest festivism greţos care s-a pogorât brusc peste naţiunea mioritică, peste comunitatea jurnalistică şi peste clasa politică băştinaşă!
Unde se va opri Simona? Greu de spus. În aceste zile post festum, ea ar face bine să savureze cât mai intens asemenea clipe unice. Dacă va fi la fel de determinată, dacă va progresa cu tot atâta luciditate, dacă îşi va ameliora dreapta în cross şi serviciul al doilea, ca şi voleul pe ambele părţi, dacă se va întări fizic şi va vădi mai multă agresivitate în joc, cu siguranţă că va avea parte de un viitor încă şi mai substanţial decât acesta. Dar văzând şi făcând. Până atunci, bravo, Simona! Bucură-te de aceste zile frumoase!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper