Reeditarea unui pamflet antieminescian

Un articol de Ion Buzaşi

Alexandru Grama, Mihail Eminescu. Studiu critic. Ediţie îngrijită de Ioan Chindriş şi Niculina Iacob, Editura Napoca Star, 2014

 

 

Despre pamfletul antieminescian Mihail Eminescu – studiu critic, apărut la doi ani după moartea lui Eminescu, în 1891, în coloanele ziarului Unirea din Blaj, într-un serial, şi la finele aceluiaşi an, în volum, s-a scris mult de către biografii lui Eminescu. Unii chiar fără să vadă volumul, necum să-l citească; de aceea reacţiile au fost pe măsură: la pamflet se răspunde de obicei cu pamflet. A apărut nesemnat, dar, la puţină vreme, se cunoştea că autorul lui este Alexandru Grama (1850-1896), „anonimul de la Blaj”. Sumare date biografice ne oferă Nicolae Comşa – în Dascălii Blajului, de unde sunt preluate şi în ediţia de faţă, care arată că nu avem o biografie completă a lui Al. Grama. S-a născut la Blaj, în 1850, deci în acelaşi an cu Eminescu. Studiază la Blaj, unde urmează o parte din liceu. În vara anului 1866, când Eminescu era la Blaj, l-a cunoscut sau a aflat de la colegii lui că tânărul bucovinean publica poezii în Familia lui Iosif Vulcan. Îşi continuă studiile la Sibiu şi Viena. Din 1877 este profesor de istorie bisericească şi drept canonic la Seminarul teologic din Blaj. Concomitent cu activitatea didactică a desfăşurat o bogată activitate publicistică – fiind unul dintre fondatorii ziarului Unirea (1891) din Blaj. A scris mai multe manuale şcolare şi studii de istoria bisericii. A murit în anul 1896.
Cartea a fost până de curând o raritate bibliofilă; în cartea mea Eminescu şi Blajul, (Editura Iriana, Bucureşti, 1994), am consacrat un capitol întreg acestei cărţi, în care, pentru prima dată, am reprodus un fragment semnificativ din mult hulitul op: Eminescu geniu cuprins de lumea ideală; au apărut după aceea şi alte reproduceri fragmentare, şi, în sfârşit, avem o ediţie integrală, ştiinţific reeditată, prevăzută cu un amplu studiu introductiv, cu traducerea citatelor din literatura universală şi cu un indice al numelor străine.
Cu această carte Editura Napoca Star din Cluj-Napoca inaugurează o colecţie – Erezii literare. Este şi cea mai potrivită definiţie a „studiului critic” al lui Al. Grama – erezie fiind într-un sens figurat, o „idee sau o opinie contrară celor admise în general”, o abatere, o rătăcire. T. Maiorescu, criticul de cea mai recunoscută autoritate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, îl socotea pe Eminescu „poet, poet în toată puterea cuvântului”, şi îl situa valoric între poeţii români, îndată după Vasile Alecsandri, ceea ce la acea dată părea o afirmaţie critică de natură să alarmeze spiritele conservatoare. Aserţiunile critice ale lui Titu Maiorescu sunt impulsul „studiului critic” al lui Al. Grama – „arătând mai întâi cât de fals e atributul cel dintâi din ea, că Eminescu e «un geniu cuprins de lumea ideală», şi apoi – durere! – cât de adevărat  e al doilea atribut din aceeaşi, că Eminescu e un «blazat în cuget»” (p.55). Sunt şi cele două capitole ale studiului: I. Eminescu – geniu cuprins de lumea ideală; II. Eminescu – blazat în cuget.
Dacă e vorba de genii în poezie, spune Grama, apoi aceştia sunt Dante, Shakespeare, Victor Hugo, Goethe, Schiller, Byron, Petrarca, Lenau, Leopardi ş.a. Iată că, involuntar, într-o antinomie pe care nici atunci n-a crezut-o nimeni, Grama îl aşază pe Eminescu printre marii poeţi ai literaturii universale, acolo unde trecerea timpului i-a statornicit locul. Unele asemănări între poeziile lui Eminescu şi poezii din literatura universală, Alexandru Grama le consideră, în mod greşit, plagiate, dar aşa cum se subliniază în prefaţă „aceste comparaţii şi alte asemenea sunt pertinente şi pot intra în rândul primelor contribuţii de gen la analiza operei lui Eminescu” (p. 37). Nimeni nu poate contesta că „studiul critic al lui Grama dovedeşte o remarcabilă informaţie istorico literară“. Acest lucru i-a fost recunoscut „anonimului de la Blaj”, mai întâi de D. Popovici: „Canonicul de la Blaj dă dovadă de o cultură literară remarcabilă. Cunoştea literaturile vechi şi moderne. Era orientat în marile probleme literare şi ştia ce înseamnă o valoare literară, dar ea să nu se cheme Eminescu”
(v. D. Popovici, Eminescu în critica şi istoria literară română, în volumul Studii literare, VII, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987, pp. 229-242). Recenzând cartea lui D. Popovici,
N. Manolescu subliniază şi el că Al. Grama era „destul de informat şi nu lipsit de calităţi intelectuale” (în România literară, 16 noiembrie, 1987, p. 7). Este clar însă că-i lipseşte gustul estetic.
Grama se războieşte apoi cu poezia erotică eminesciană care „ar corupe”, vezi Doamne, tineretul pentru că înfăţişează un „amor sălbatic”, instinctual; cele mai multe pagini combat pesimismul eminescian, derivat din Schopenhauer, care ar fi nociv pentru poporul nostru, îndemnându-l la pasivitate şi resemnare.
În prefaţă se arată că „rămân încă un mister resorturile punctuale care l-au îndemnat pe Grama, specialist în istoria instituţiilor bisericeşti, să se amestece în dialogul care a marcat începutul notorietăţii eterne a lui
M. Eminescu”, dar se sugerează câteva explicaţii, pe care le-au avansat şi alţi istorici literari. Spre deosebire de Sibiu, alt centru cultural şi ecleziastic (ortodox), mai permeabil la poezie (cvasifolclorică prin Vasile Aaron şi Ioan Barac), Blajul – capitala culturală a românilor greco-catolici s-a cantonat în studii teologice, istorice şi lingvistice. Istoria şi filologia au constituit pentru reprezentanţii Şcolii Ardelene, în majoritate cărturari blăjeni, argumente pentru emanciparea poporului român din Transilvania. Cu atât mai mult a şocat noutatea poeziei lui Eminescu sensibilitatea blăjenilor puţin „dedaţi” cu poezia. „Poezia nu prea merge la Blaj“ – îi scria, în 17 martie 1853, Simion Bărnuţiu lui Al. Papiu Ilarian, „ar fi bine ca să studieze pe poeţii din Ţara Românească şi Moldova ca să-şi capete oarecare înlesnire în limba poetică, că limba Blajului e numai de teologie şi de predice la morţi”. Opinie împărtăşită şi de Andrei Mureşanu, care în Câteva reflexii asupra poeziei noastre (1844) arăta că „Românii din Ardeal şi Banat… în privinţa poeziei au rămas sub semnul de gheaţă din termometru”. Dar poezia lui Eminescu a şocat, nu numai pe blăjeni, ci şi pe contemporanii din Principate, prin profunzimea ideilor, prin limbajul poetic, prin îndrăzneala şi ineditul imaginilor artistice. Puţini sunt cei care, în afară de Titu Maiorescu şi alţi câţiva din cercul „Junimii”, au aplaudat de la început o asemenea poezie. La şapte ani după cartea lui Al. Grama, Hasdeu, scriitor important şi inovator, formula serioase rezerve faţă de poezia eminesciană.
În tradiţia Şcolii Ardelene, şi paşoptiştii blăjeni sunt mai cu seamă istorici şi filologi. Şi acum ajungem la cea de-a doua explicaţie a atacului comis de Grama. Aceşti istorici şi filologi scriu studii cu un accentuat caracter militant, angajaţi fiind într-o aprigă polemică pentru a demonstra profunda nedreptate socială şi politică făcută poporului român din Transilvania, înrobit social şi naţional. De aceea era dezavuată o poezie pesimistă, descurajatoare, de sorginte schopenhaueriană. Chiar George Bariţiu, cam în aceeaşi epocă, scrie un articol accentuat dezaprobator la adresa filozofiei lui Schopenhauer.
Studiul critic al lui Al. Grama n-a avut urmările scontate de autor: „interzicerea” lui Eminescu în Şcolile Blajului a sporit interesul alumnilor blăjeni pentru poezia lui şi nici pe departe n-a generat, aşa cum şi-ar fi dorit, un curent antieminescian la Blaj, care să înlăture, în exprimarea îngroşat pamfletară a „anonimului de la Blaj”, jugul lui Eminescu. La două reacţii mai semnificative de aprobare – scrisoarea de felicitare a lui Al. Macedonski în care se simte confratern  cu autorul („V-a fost rezervat să fiţi dincolo de Carpaţi singurul care nu se închină minciunei. Eu această glorioasă onoare o am aici… Daţi-mi dar voie să întind mâna cordială unui confrate de luptă pentru triumful luminei…”) şi panegiricul lui Augustin Bunea, din 1896, la moartea lui Al. Grama („Cunoştea literatura tuturor popoarelor (Grama – n.n.) precum ne dovedeşte studiul său critic asupra lui Eminescu (1891) (…) Pe lângă toate contradicţiunile cu care a fost întâmpinat acesta din partea aderenţilor lui Eminescu el va rămâne pururi un op de valoare, care stârneşte în cetitor idei sublime şi simţăminte nobile”) – se contrapun numeroase reacţii pamfletare, unele care ar putea intra într-o antologie a acestei specii literare: Lucian Blaga, De la cazul Grama la tipul Grama în Saeculum, An I, 1943, nr. 3, pp. 91-98; Şerban Cioculescu, De la D-rul Grama la câţiva agramaţi de azi, în Aspecte literare contemporane, 1937-1947, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, pp. 593-595 şi mai ales pamfletul lui D.R. Popescu, care preia în titlu metafora infamantă din finalul studiului gramist şi o extinde la întreg corul detractorilor literari: Galaxia Grama sau jugul lui Eminescu în vol. Galaxia Grama, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1984, pp. 22-35. Şi cred că era bine ca în Anexele volumului să fie reproduse câteva fragmente din aceste reacţii pamfletare la „celebrul” studiu critic; era necesar de asemenea un glosar sau explicaţia la subsol a unor cuvinte ieşite din uz: ma (dar), prorupt (izbucnit), potestate (putere), destre (dibace, măiestre), multifarii (multiple, diferite), eschise (excluse), rabiată (turbată), decoarea (podoabă), duriţia (bădărănia, sălbăticia), cuveninţă (cuviinţă) ş.a.
Deoarece studiul lui Grama a apărut la un deceniu după refoma ortografică din 1881 a Academiei Române, iar ortografia folosită de canonicul blăjean se aseamănă cu cea din ediţia princeps a monografiei Episcopul Ioan Inocenţiu Klein (1728-1751), Blaj, 1900, reeditată în 2012, tot de Ioan Chindriş şi Niculina Iacob, este normal să se folosească, în general, aceleaşi norme de transcriere.
Şi totuşi, este Grama un detractor al lui Eminescu? Însuşindu-şi concluzia lui
Al. Dobrescu din Detractorii lui Eminescu, autorii ediţiei consideră că în literatura română n-a existat decât un singur detractor: C.A. Ionescu-Caion, detractorul lui Caragiale. Dar Dicţionarul limbii române – care ne spune că detractor este cel care depreciază meritele cuiva sau îl vorbeşte de rău – contrazice o asemenea aserţiune.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper