Reconstituirea

Un articol de George Neagoe

Nicolae Stan, Apa neagră, ediţia a II-a, revizuită, Editura Cartea Românească, Bucureşti,  2014

 

Eugen Negrici a extins, după 1990, observaţia particulară făcută de Mihai Zamfir în capitolul Memorie vs. imaginaţie din culegerea de studii Din secolul romantic (Cartea Rom#nească, 1989). Majoritatea cov#rşitoare a literaturii rom#ne nu se întemeiază pe invenţie, ci pe ridicarea experienţei auctoriale la rang de generalitate. Tot Eugen Negrici a insistat să nuanţeze faptul că proza aşa-zis artistică s-a asociat cu ideologia dominantă, încep#nd cu borna convenţională 1830. Aş extinde perspectiva, semnal#nd că, în simbioză cu politicul, literatura devine confesivă nu neapărat la nivel individual, ci apelează la un c#rlig sociologic: nevoia mărturisirii empatice. Ar fi exagerat să afirm că tinde să trezească starea de catharsis într-un segment extins al publicului. Se manifestă ca memento al civilizaţiilor abuzate sau în tranziţie. Prin incizii scurte şi dezordonate, apar binecunoscutele „felii de viaţă“. Cititorul este invitat să le recunoască, să le contrazică, să le completeze.
Ediţia secundă din Apa neagră se încadrează în perimetrul delimitat anterior. Apărută în 1999, cartea lui Nicolae Stan confirmă ideea că primul deceniu de postceauşism ascunde destule reuşite, neasumate încă. În plus, atrage atenţia asupra inflaţiei de reconstituiri ale comunismului în schema unei mari cumetrii. Ambiţia scriitorului este să cuprindă, uneori cu tuşe superficiale, o serie de secvenţe specifice intervalului 1945–1999 din satul Crăsani, situat pe valea Ialomiţei. Aşadar, de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial p#nă la momentul c#nd oamenii credeau în democratizarea totală a ţării. Naratorul omniscient rosteşte precipitat sau bolboroseşte spovedanii colective. Reacţiile lui etice variază pe măsura legilor pe care le invocă: obiceiul locului, rigorile ginţii, gura satului, codul penal, practicile urbane şi mişmaşurile socialiste.
De aceea, acţiunea e sf#rtecată de disputa între teleologie (mesianism profanator) şi regresia spre V#rsta de Aur. Personajele caracteristice ale romanului sunt figurile şterse – fie groteşti, buhăite, fie legendare, fondatoare, subţiate de timp şi de rumoarea disonantă din comunitate. Poate că această schemă devine şi punctul nevralgic al romanului. Numai că Nicolae Stan recurge, risc#nd benevol să-şi piardă din consistenţă, la o stratagemă: deritualizarea mitului. Cartea acumulează înt#mplări rostuite spre aducere-aminte, unde cuv#ntul stăp#nului – aici, primarul dictator Solomon, c#rmaciul nemuritor – normează alcătuirea deviantă a firii.
(Anti)ritualitate
Tehnic, Apa neagră e o proză detectivistică, împrumut#nd metodologii poliţiste, securistice şi antropologice. Îmbinarea şi confuzia voită a codurilor devine o coordonată de excelenţă a cărţii. Ancheta porneşte de la dorinţa preşedintelui Direcţiei Culturale Judeţene Ialomiţa, Moise Constantin, de a lămuri, în 1990, povestea din spatele unei fotografii vechi de patruzeci de ani, înfăţiş#nd opt nuntaşi, şase dintre ei av#nd chipurile acoperite de c#te un X roşu. Pentru a dezlega misterul este convocat muzeograful Valere, care str#nge probe – documente de arhivă şi istorii orale – despre persoanele vizate. Investigaţiile lui reinterpretează imperativul torţionarilor, adresat celor anchetaţi în anii 1950, de a „spune tot“. În Apa neagră identificăm, spre meritul scriitorului, un procedeu bine angrenat şi în Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale… (Ion Iovan) sau în Vieţile paralele (Florina Ilis), preluat din scriptele Serviciilor Secrete comuniste. Mă refer la estetizarea notelor informative, care nu se reduc la delaţiuni, ci ajung date verificate, indispensabile recuperării biografiilor: „Astfel, la 4 mai ’49 am intrat în posesia unei fotografii foarte importante, pe care o anexez, care înfăţişează un grup de localnici la o nuntă din sat, în zilele noastre. Între cei aflaţi în fotografie, a fost depistat de către lucrătorii noştri şi apoi de către mine, prin metoda eliminării, numitul Osman. Este vorba de nunta numitului Moise Ştefan cu numita Moise Olimpia. Cei fotografiaţi sunt numiţii: Pandrea Mihai, Băncilă Paul, Crăciunaş Mituş, Toma Aurel, Ilie Iulian şi banditul nostru“ (p. 29).
Aproape albită, poza care stă în fundalul Apei negre marchează identităţile fracturate. Fixează personajele în mintea urmaşilor direcţi şi a curioşilor. Imaginea se transpune în pomelnic, ţinut cu socoteală precisă de Olimpia Moise. Gestul femeii este strict intim. Ea însemnează feţele defuncţilor, nev#nd nicio clipă senzaţia că ar prelua, involuntar, maniile criminalilor. Acoperirea chipurilor are notă ceremonială, indic#nd, la nivelul întregului sat, înghiţirea unui mod de a percepe lumea.  La nivel individual anunţă că, în cur#nd, îi va sosi ceasul. R#nduiala îl iartă şi pe soţul ei de suferinţă, în 1999, aşa cum fuseseră cruţaţi şi ceilalţi şase prin decese dubioase, dar explicabile. Vădana aşteaptă, dar sorocul nu i se împlineşte, satul menţin#ndu-şi prospeţimea de-un leat cu Zamolxe. Ambiguitatea planurilor îl ajută pe Nicolae Stan să elimine doza inerentă de fatalism şi să accentueze detaliul că, în pofida alterării, arhaicitatea este un nod fundamental.
În schimb, or#nduirea comunistă dispare simbolic înainte de Revoluţie prin refuzul generaţiei poststaliniste, născute în campania de colectivizare, de a-şi încununa ascensiunea cu o fotografie de grup (p. 229). Creşterea influenţei politice nu se confundă cu impunerea în ierarhie sau cu dob#ndirea capacităţii de a crea forme durabile. Exaltarea revoluţionară a intelectualilor aminteşte de naivitatea inginerului care-l ademeneşte pe Călin Surupăceanu din Intrusul (Marin Preda) să-şi abandoneze rădăcinile şi să încerce să ridice un oraş din nimic: „Să facem un sat! Un sat nou! Cu reguli create de noi. Găsim păm#nt l#ngă vreo pădure ceva şi l#ngă apă. Cu oameni noi, tineri. Să-i educăm“ (p. 238). Copiii nuntaşilor de altădată nu şi-au deschis orizontul desăv#rşirii. Dacă Ilie Iulian se retrage pustnic în burta dealului, repet#nd dispariţia htonică a zeului suprem al dacilor (p. 167), primarul Solomon are senzaţia că universul începe şi se încheie cu sine, cu toate că măsurile aduse în Crăsani sunt surogate transmise de superiorii lui, încropeli ale propagandei, adaptări ineficiente, rapturi abuzive, structuri nefinisate, instigări satanice. Astfel se înt#mplă cu festivalul C#ntarea Rom#niei, pervertire a C#ntării c#ntărilor, compusă de tizul său din Vechiul Testament. De altminteri, episodul care concentrează esenţa parodico-parabolică a romanului este orgia sexuală, consumată cu dialoguri împrumutate din versetele biblice ale poemului. Participanţii sunt învăţătoarea Mioara Bustea, născută după ce un soldat sovietic îi violase mama, încă fată mare, în 1944, inginerul agronom Mircea Butnaru şi tractoristul colectivist Gagarin Roată, botezat sub influenţa exemplului dat de celebrul cosmonaut sovietic. (A)simetriile asigură densitatea cărţii lui Nicolae Stan.
(Ne)uitare şi adaptabilitate
Tematic, Apa neagră este un roman de familie, al cărui personaj central răm#ne satul Crăsani. Din această perspectivă, a unei entităţi ordonatoare, înt#lnim destule similitudini cu Moromeţii lui Marin Preda. Ialomiţenii asistă neputincioşi, adică inconştienţi, ca şi locuitorii din Siliştea-Gumeşti, la despicarea unei osaturi rigide, dar stabile, şi la substituirea ei cu un ax elastic, imposibil însă de adaptat la educaţia din bătr#ni. Axiologic, crăsănenii se apropie mai mult de muntenii lui Sadoveanu, părtaşi ai cultului moşiei, şi se disting faţă de ţăranii lui Preda, apărători ai proprietăţii agrare. Pe c#t le permite contextul, crăsănenii îşi duc viaţa, nu traiul. Respectă glasul strămoşilor, nu interesele pecuniare. Aparţin utopiei: „Cetatea Helis, de la Piscul Crăsanilor, avea vechime de mii şi mii de ani şi a fost constant preocupare pentru prea multe echipe celebre de arheologi, care au săpat milimetru cu milimetru zona Piscului. Sătenii îi înt#mpinau ca pe nişte romantici de treabă, veniţi de undeva dintr-un trecut umbros şi generoşi la pungă pentru cei ce se angajau cu ziua la săpăturile din Pisc“ (p. 45).
Spaţiu uitat de Dumnezeu şi de istorie, satul din Apa neagră îşi forjează cu bătăi de cap vocaţia pragmatică, spre deosebire de teleormănenii din Moromeţii, ghidaţi, în orice împrejurare, de economie. Crăsănenii descoperă micul aranjament de subzistenţă, înv#rteala neprosperă (dar echitabilă), ieşirea la liman şi afacerea pe sub m#nă cu mefienţa cu care primiseră în case televizorul şi, în consecinţă, zborul în cosmos şi fentele lui Pele. Satul se proletarizează şi distribuie, prin troc, mărfuri greu accesibile p#nă şi în mediul citadin. Fiii le insinuează părinţilor căile strecurãrii printre restricţiile impuse de regim pentru a evita îmburghezirea populaţiei: „Moise Ştefan avea acasă c#teva cartuşe de Kent aduse de Andrei. Le dosise bine, în spatele şifonierului, ca pe un lucru inutil, dar pe care, din motive închipuite ca practice, trebuia să le păstreze. Nu înţelesese la început ce să facă cu pachetele de ţigări, pentru că nu fuma. Andrei îi spusese oarecum în treacăt, ca şi cum ar fi fost de la sine înţeles: – Le mai dai unuia, altuia, vezi matale“ (p. 173).
Redescoperim în Apa neagră o carte care nu impresionează într-o lectură de identificare. Scenele interesează prin oralitatea h#tră, nu prin tipologia faptelor evocate sau prin personaje. Însă, în spatele pojghiţei memorialistice, stă un roman profund, cu reglajul fin, conţin#nd un potenţial imens de a trece, imprevizibil, de la interogatoriu la interogaţie şi invers.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper