Recitind „Drum fără pulbere”

Un articol de C. STĂNESCU

O ipoteză seducătoare asupra formatului „palimpsestic“ al romanului Drum fără pulbere de Petru Dumitriu aparţine lui Ion Vartic, critic strălucit, inteligenţă ascuţită şi speculativă fără egal. Ipoteza, expusă în eseul intitulat Vameşul, fariseii şi „critica leneşă“ (Apostrof, nr.3/ 2014), e prilejuită de apariţia ultimului „eseu de devoţiune“ al lui Petru Dumitriu încheiat la 24 iunie 2000: Non credo, oro/ Nu cred, mă rog“ (Polirom, 2014). Pe urmele şi după modelul lui Procopius din Cezareea, scriitorul român ar fi „încastrat“ într-o epopee festivistă, realist-socialistă, un motiv de tip biblic, din Apocalipsă, acela privitor la „oraşele moarte“ ridicate mereu de „stăpânii de popoare“ şi mereu acoperite şi dispărute sub stratul de pulbere. În realitate, citit cum trebuie, Drum fără pulbere nu este cartea unei „faceri“, ci din contră una a „des-facerii“ lumii şi a destrămării: „Alta e, însă, surpriza adevărată pe care o ascunde Drum fără pulbere. Citit astăzi, cu o anume detaşare după mai bine de şase decenii, fără ură şi mânie, mai ales fără rea-credinţă, cooperând în actul lecturii cu autorul, romanul se rescrie cu totul altfel, dezvăluindu-şi sensurile secrete. Căci, spre onoarea scriitorului, în dezonorantul său roman se dezvăluie două viziuni suprapuse: una total falsă, potemkiniană, de butaforie realist-socialistă, cealaltă sinceră şi camuflat subversivă. De aceea, Drum fără pulbere reprezintă, de fapt, un palimpsest, în care textul autentic iese deseori la iveală şi surclasează textul suprapus peste el. Construcţia romanului pare astăzi absolut transparentă. Prin textul autentic, secret, ce configurează o viziune foarte puternică şi expresivă, romanul transmite un cu totul alt mesaj decât acela, scontat şi festivist, difuzat prin acel text suprapus. Cum am mai spus, romanul are două perspective. Una, falsă, este declarativă şi găunoasă. A doua, însă, grea de o imagistică pregnantă, ce rămâne fixată în mintea cititorului, este de tip biblic şi circulară (fapt ce deconspiră premeditarea autorului). Romanul construirii Canalului conţine un Prolog – La început a fost pustiul – care în loc să impună sugestia facerii, o impune, în modul cel mai izbitor, pe aceea a des-facerii, a destrămării şi a apocalipsei. Idee reluată apoi explicit prin intermediul unor personaje ca profesorul Pangrati, Batiuşka Semion şi bătrânul tătar Bortemir (…) Autorul pune la cale o subtilă suprapunere de destin pentru două civilizaţii, atât pentru cea străveche, scitică (semnalată deja leit-motivic prin «movilele-morminte»), cât şi prin aceea contemporană: de amândouă se alege praful“. Argumentele unei noi lecturi, „palimpsestice“, nu lipsesc, dimpotrivă, sunt mai multe, surprinzătoare şi profunde. Întâi e prezenţa stăruitoare, circulară, a „pulberii“ ce acoperă totul precum, spune criticul, „apele Potopului“, semnalând, cu un plus de percepţie speculativă, „deşertăciunea proiectelor faraonice“. Mai este şi „Epilogul“ romanului: „Ca niciodată să nu mai fie pustiul“, al cărui mesaj secret „răstoarnă“ – ne asigură Ion Vartic – „în ultima imagine a romanului, pseudo-mesajul declarativ al titlului epilogic“. O trimitere la „reprezentările similare ale spaţiului latino-american la Sábato şi Martinez Estrada“ e, în acelaşi sens, de rigoare. Apoi, în loc de „câmpie“, Petru Dumitriu foloseşte sintagma „stepă“, adică „un loc blestemat“. În Incognito, ne aminteşte Ion Vartic, prozatorul va vorbi (scrie) despre „pulberea euro-asiatică similară cu «socialismul tătar», ruso-asiatic“: motiv de înrudire a scriitorului român cu Andrei Platonov, care, în Cevengur, vorbeşte şi el despre „stepa aralo-caspică“, înspăimântătoare ca şi aberanta „cosmogonie proletară“ şi „bolşevismul tehnic utopic“. Altă observaţie subtilă, de lector detaşat, este aceea că, într-un discurs din roman, Gheorghiu-Dej le spune oamenilor că „o să trăiască în socialism ca în grădina lor“, pentru ca, în şedinţa consecutivă, grădina să apară ca un lagăr împrejmuit de sârmă ghimpată: în mărturisirile post-decembriste, Petru Dumitriu vorbeşte despre descoperirea buimăcitoare a sârmei ghimpate şi a deţinuţilor care lucrau în „grădină“… Lui Ion Vartic, adunarea comuniştilor i se arată ca o şedinţă de „asasini“ mânjiţi de roşul sângeriu al unui apus de soare. Dar argumentul cel mai verosimil, pentru că verificabil, rămâne de pus în seama… cenzurii: „în ediţia a doua a romanului, apărută în anul următor, au dispărut exact lucrurile pe care le-am semnalat şi analizat mai sus: schela circular-simbolică a cărţii a fost demontată, incipitul teribil despre stepa invincibilă a dispărut, finalul cu «mormanul de pietrărie sfărâmată» şi norul de praf de asemenea, iar şedinţa de partid ţinută sub «cerul de sânge» a fost şi ea expulzată. E proba că viclenia hahalerei a fost, în cele din urmă, descoperită de cenzorii primei ediţii. Paradoxul e că cenzura anilor ’50 a citit romanul cu mai multă acuitate decât a făcut-o, până astăzi, «critica leneşă», orbită de zgura moştenitelor clişee resentimentare. Totodată, o critică mai «harnică» ar fi putut găsi cu uşurinţă în eseurile religioase codurile care lămuresc rostul imaginilor arhetipale din Drum fără pulbere…“ Nu vom da curs auto-“acuzaţiei“ dlui Ion Vartic de a fi, în ipoteza lui seducătoare, excesiv de „speculativ“, cum spune,  înzestrând cartea cu o structură „palimpsestică“, în care romanul realist-socialist se vede ruinat de subversiunea Apocalipsei din subsolul său. Schiţez doar, cu infinită sfială, o timidă încercare de apărare a „criticii leneşe“ sau/ şi lipsite de „hărnicie“. Primul aliat în apărarea „criticii leneşe“ care mai crede că Drum fără pulbere maschează o tragedie în dosul unei epopei eroice ar fi chiar… Petru Dumitriu însuşi. În toamna lui 1996, într-o frumoasă vilă din Cartierul Primăverii, marele prozator îşi actualiza „frica“ din anii ’50 când, după ce publicase primul capitol al epopeii în Viaţa Românească, întors pe „şantier“ se izbeşte brutal de sârma ghimpată a lagărului: „Să mă opresc? Să nu mai scriu? Ce le spun?“. Frica – spunea el – l-a făcut să-şi continue capodopera, închizând ochii asupra adevărului. Spovedania, impresionantă, pe care ne-a acordat-o atunci conţinea tone de cenuşă în cap:  ajunsese chiar să-şi „taie“ mâna cu care a scris Drum fără pulbere! L-am ,,apărat“ pe Petru Dumitriu de „calomniatorul“ Petru Dumitriu, aflat într-un spasm de nestăvilit al ispăşirii. În realitate, nu atât „frica“ l-a împins să continue. Căci au urmat, după Drum fără pulbere, Pasărea furtunii, Vânătoarea de lupi, Nopţile de iunie: din conflictul cu sine însuşi a ieşit învingător, mai presus de „frică“, omul care vrea să scrie şi să publice ceea ce scrie. Niciun scrupul n-a mai putut să înfrâneze obsesia (voluptatea şi urgenţa!) scrisului şi afirmării de sine ca mare scriitor. Scrie în transă, într-o „stare vecină cu anihilarea“, potrivit acelei dezvăluiri teribile pe care o face naratorul din Incognito încă din prima pagină a cărţii: „În chip ciudat“ – mărturiseşte el această stranie aventură a scrisului „erotizat“, îndrăgostit de sine însuşi – „nu lucrasem nicicând cu mai multă uşurinţă, cu mai mult succes decât atunci când nu credeam în ceea ce făceam. Să-ţi desprinzi făptura intimă de propriile fapte, aceasta pare a fi cheia conformismului care-şi atinge ţinta. Mai ales atunci când trebuie să te conformezi unui delir oficial“. Mi-e greu să nu-l cred pe narator, dar vom identifica aici, înclinându-ne, un uriaş impuls demiurgic şi o impersonalizare liberă de sine însuşi de care pare confiscat un mare creator, stăpân absolut şi indiferent asupra creaturilor sale. Drum fără pulbere, Pasărea furtunii, Vânătoare de lupi, Nopţi din iunie – cărţi scrise cu uşurinţă, cărţi „cucerite“, scrise cu aceeaşi detaşare (cinică?) a memorabilului Bonifaciu Cozianu din Cronica de familie, cel ce cucereşte şi domină fără scrupule femei pentru care, stendhalian, nu nutreşte nicio pasiune! A cuceri pentru a cuceri, a scrie pentru a scrie: iată o formă de experienţă care, amorală, nu este din această cauză mai puţin naturală şi vie, de o evidenţă copleşitoare şi dezarmantă. Opere fără credinţă în realitatea faptelor, în cele numite mai sus autorul a „îngropat“ suprema lui voluptate: aceea a scrisului şi a poveştii, ea însăşi prin definiţie „mincinoasă“. „Palimpsestică“ ori nu, cu sau fără premeditare ori program subversiv, Drum fără pulbere are destule (multe!) pagini în care „gheara leului“ este vizibilă, pagini demne de o capodoperă. L-am implorat de aceea la întâlnirea din 1996 să-şi ţină mâinile tefere: „mâini nemernice“, cum scria E. Lovinescu despre mâinile scriitorului (Memorii. Aquaforte). Dl Ion Vartic îl apără pe Petru Dumitriu de farisei şi-i critică pe criticii „leneşi“: „Simplificând lucrurile, autorului lui Incognito nu i se iartă că e şi autorul Drumului fără pulbere, iar «fostului scriitor RPR-ist no 1» nu i se iartă vâlva europeană produsă de apariţia lui Incognito.

Drum fără pulbere, acest roman al Canalului este, pentru Petru Dumitriu, ca stigmatul înfierat al unui osândit perpetuu. Metaforic vorbind, scriitorului i se dezgoleşte mereu, fără milă, umărul înfierat spre a i se aminti la nesfârşit de păcatul său“. De cine trebuie apărat Petru Dumitriu? În primul rând de el însuşi: de excesul de zel pus în târzia lui abjurare, acelaşi ca şi în timpuria lui adeziune. Să mai amintim că printre primele victime ale excesului de zel în adeziune s-au numărat nume ca Pirandello şi Eugene O’Neill, în Flacăra din 1945? Sau elogiul făcut broşurii lui Sorin Toma, Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei, propusă drept „eseu deosebit de instructiv pentru noua generaţie de critici, una din primele lucrări de critică făcută la noi în lumina principiilor marxism-leninismului şi totodată una din cele mai izbutite pe această cale a analizei care – ca să întrebuinţez cuvintele lui A.A. Jdanov – trebuie să fie «aspră, precisă, profund ştiinţific㻓? În ultimii ani am asistat la un veritabil „linşaj“ pe care Petru Dumitriu l-a exercitat asupra lui însuşi cu mult mai mare inclemenţă decât „mârâielile“ aşa-numitei critici leneşe după întoarcerea în ţară a celui ce a scris Drum fără pulbere, Cronica de familie, Incognito şi celelalte. Petru Dumitriu este scriitorul care l-a făcut pe Marin Preda să exclame cândva: „dacă se întoarce ăsta, ne beleşte pe toţi!“: iată cea mai bună recunoaştere şi cea mai verosimilă apărare a unui mare scriitor ca autorul Drumului fără pulbere recitit acum de Ion Vartic într-o cheie hermeneutică inteligentă, surprinzătoare şi cu adevărat înnoitoare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper