Pornind de la Asimov: iluzia cunoaşterii absolute

Un articol de GEORGE CRISTIAN MAIOR

Visul unei „teorii unificate”, definitive a relațiilor internaționale, o teorie care să explice limpede natura universului internațional şi care, mai ales, să poată prognoza evoluțiile viitoare va bântui multă vreme, poate pentru totdeauna, gândirea umană. Cine nu şi-ar dori să ştie precis ce se va întâmpla cu statele, cu societatea, cu indivizii în 5, 10, 100 sau 500 de ani, dacă va fi pace sau război, dacă vom parcurge crize sau instabilitate, dacă va fi ordine sau haos în universul global?

O astfel de teorie este, desigur, foarte departe de a fi construită. Limitele unei atari întreprinderi sunt date de vulnerabilitățile şi slăbiciunile – epistemologice, în principal – ale ştiințelor sociale în general, cărora le aparține şi ramura, încă relativ tânără, a relațiilor internaționale. Bineînțeles, progrese importante s-au realizat în cercetare şi analiză în traseul academic şi intelectual, dar drumul spre o teorie universal acceptată este foarte lung şi nu se ştie dacă va fi parcurs vreodată până la capăt. Dar care ar trebui să fie de fapt capătul? În ce ar consta structura, elementele fundamentale ale unei teorii finale a politicii şi relațiilor internaționale? O teorie care să explice, până la urmă, baza de plecare în demersul de a înțelege în mod absolut de ce se întâmplă lucrurile în acest fel în relațiile internaționale, în geopolitică, în diplomație şi război: comportamentul uman şi, mai departe, comportamentul statelor, al imperiilor, al alianțelor, al organizațiilor etc. ce coexistă în acest univers.
Eu cred că acest lucru nu este posibil, la modul absolut, decât, poate, la nivelul utopiei sau în literatura ştiințifico-fantastică.
Un exemplu bun în acest din urmă caz ni-l oferă seria Fundației imaginate de scriitorul Isaac Asimov. Hari Seldon, eroul romanelor din această serie, este un cercetător relativ necunoscut, care propune, la o conferință galactică desfăşurată în capitala Trantor a marelui imperiu universal ce cuprindea cvasitotalitatea lumilor galaxiei, o teorie generală de înțelegere a lumii (suntem în plină ficțiune, la zeci de mii de ani în viitor). Ea este, în mod evident, şi o teorie a comportamentului uman, aplicabilă într-adevăr doar maselor mari de indivizi, dar care ar putea prognoza cu precizie evoluția imperiului şi a lumilor care îl compun. La data prezentării sale, teoria nu este completă şi trebuie perfecționată, lucru pe care Seldon ține să-l precizeze cu obstinație atunci când forțele politice conducătoare, în frunte cu Împăratul galaxiei, se interesează imediat de această descoperire uluitoare.
Interesul puterii politice „galactice” pentru teoria lui Seldon este uşor de înțeles. Dacă o asemenea teorie a universului s-ar afla la îndemâna guvernului imperial, în frunte cu Împăratul, atunci direcția strategică de guvernare, de control al evoluțiilor politice, strategice şi sociale ar fi clară în sensul prezervării imperiului (aflat oricum într-o fază accentuată de declin intern şi turbulențe) şi, bineînțeles, în scopul conservării puterii imperiale. Ştiind în avans ce urmează să se petreacă, ar putea fi luate exact măsurile necesare pentru consolidarea ordinii imperiale şi chiar pentru sporirea forței sale sau s-ar putea preîntâmpina evenimente grave de genul celor care măcinau deja regimul şi ordinea galactică (mişcări sociale de amploare, crize economice, războaie civile izbucnite în anumite colțuri ale imperiului). Pe de altă parte, dacă o asemenea teorie ar încăpea pe mâna duşmanilor imperiului, tot mai mulți şi mai puternici în ultimele milenii, ea s-ar putea transforma într-o armă politică totală împotriva regimului imperial. Mai mult, simpla deconspirare a teoriei la nivelul opiniei publice galactice, să-i spunem, ar constitui un pericol fatal în orice analiză rațională: pe de o parte, şi-ar pierde automat din eficacitatea politică şi strategică, pe de altă parte, am avea de-a face cu riscul folosirii sale de către diverse forțe ostile ordinii imperiale. Iată de ce, încă din debutul romanului, aflăm de interesul stringent legat de păstrarea cu strictețe a secretului cercetării din acest domeniu, un lucru considerat esențial pentru liderul imperiului şi pentru însuşi Hari Seldon, analistul genial (fie şi din motive de securitate personală).
Asimov este destul de parcimonios cu explicarea fundamentelor teoriei lui Seldon. Am putea zâmbi condescendent la o asemenea afirmație, şi pe bună dreptate; până la urmă nu este vorba de nimic altceva decât de un roman ştiințifico-fantastic. Teoretic, se poate inventa orice sau se poate demonstra orice. Nimeni nu va suferi de vreo acuzație privind validitatea ştiințifică sau lipsa de legitimitate intelectuală a prezentării coerente a unei teorii definitive, absolute a societății. Dar Asimov este un scriitor inteligent şi atent la logica internă formală a demonstrațiilor sale, chiar şi în ficțiunea de tip S.F. (ştim bine că Asimov a fost şi om de ştiință). Astfel, fie în discursul naratorului detaşat, fie prin vocea eroului principal şi a altor eroi ai romanului, aflăm treptat cam în ce constă o astfel de teorie. Care este structura ei. Care sunt premisele şi ipotezele sale ştiințifice, cum se testează şi se verifică ele în practică sau care este capacitatea sa de prognoză şi predicție. Bineînțeles, aflăm şi care sunt aplicațiile sale în politică şi strategie, dar asupra acestui aspect voi reveni ulterior.
Iată câteva referințe asupra naturii psihoistoriei, numele ştiinței lui Seldon, explicate însă în Wikipedia (ceea ce arată şi succesul la public al conceptului fictiv care a inspirat baza ideatică a narativului din seria romanelor Fundației): „Psihoistoria este şi numele unei ştiințe de ficțiune din universul trilogiei Fundației lui Isaac Asimov, care a combinat istoria, psihologia şi statistica matematică pentru a crea o ştiință (aproape) exactă a comportamentului unor populații foarte largi, precum cea a Imperiului Galactic. Asimov a folosit analogia cu dinamica gazelor, unde, deşi traiectoria unei particule este foarte greu de prezis, comportamentul masei gazoase poate fi prognozat cu un grad înalt de acuratețe. Acest concept l-a aplicat apoi la populația fictivului Imperiu Galactic, ce număra miliarde de oameni. Personajul responsabil de creația acestei ştiințe, Hari Seldon, a stabilit două postulate: populația al cărei comportament a fost modelat trebuia să fie suficient de mare şi să nu i se dezvăluie rezultatele aplicațiilor analizelor psihoistorice.”
Bineînțeles, interesante sunt definițiile sau, mai bine-zis, schițele explicative legate de „psihoistorie” presărate şi intercalate în narativul lui Asimov. Aşadar, personajul central Hari Seldon afirmă la un moment dat, comentând cu un colaborator apropiat asupra valorii ştiințifice a psihoistoriei, că „…întotdeauna intervine intuiția. Dar noi vrem mai mult, nu? Căutăm un procedeu matematic care să ne dea posibilitățile unei anumite evoluții viitoare, în funcție de diverse condiții. Dacă intuiția ar fi suficientă pentru a ne dirija, nu am mai avea deloc nevoie de psihoistorie”.
De asemenea, un discipol al lui Seldon afirma: „am încredere în principiile psihoistoriei. E o ştiință ciudată. A atins maturitatea printr-un singur om – Hari Seldon – şi a pierit odată cu el, pentru că nimeni n-a mai reuşit să-i stăpânească ițele complicate. Dar, în această scurtă perioadă, s-a dovedit cel mai puternic instrument de studiere a umanității inventat vreodată. Fără a pretinde anticiparea acțiunii oamenilor la nivel individual, ea a formulat legi precise, capabile de analiză matematică şi de extrapolare, în scopul dirijării şi anticipării acțiunii concertate a grupurilor umane”. Iar la auzul unor asemenea judecăți absolute, un personaj se întreabă retoric dacă „ne aflăm în strânsoarea zeiței Necesității Istorice?”, primind prompt răspunsul ilustrativ că ne aflăm, de fapt, în „menghina necesității psihoistorice” (adică a ştiinței sociale perfecte).
În sfârşit, deşi am putea continua cu astfel de exemple, mi se pare deosebit de relevantă afirmația din roman că „legile istoriei (psihoistoriei – n.n.) sunt absolute, aidoma legilor fizicii”, cu toate că ea este oarecum atenuată de notarea posibilității intervenirii unor erori şi variabile, deoarece „oamenii, prin număr şi trăsături, nu sunt la fel ca atomii, în sensul că variațiile individuale atârnă mai greu”.
Literatura ştiințifico-fantastică sau filmul S.F. au reprezentat şi reprezintă subiecte interesante de analiză pentru filozofia relațiilor internaționale. Pentru mine, cel puțin, nu e surprinzător să văd în programa unor universități de prestigiu seria Fundației a lui Asimov, ca pretext interesant de cercetare a modului de înțelegere a puterii şi raporturilor de putere, dar şi a valențelor analizei în politica şi relațiile internaționale. Ceea ce interesează, poate, în primul rând, este capacitatea intelectuală de extrapolare, prin narativul neîncorsetat de prejudecăți şi limite cognitive al S.F.-ului, a tendințelor prezentului într-o perspectivă temporală mai îndepărtată. Cu alte cuvinte, cum vor arăta politica, societatea sau ordinea internațională în viitor, pornind de la datele momentului istoric actual. Pe de altă parte, interesează şi viziunea degajată din text sau subtext în legătură cu problemele prezentului, captarea în metafore a unei anumite înțelegeri critice a unor factori politici, sociali, strategici etc. ce țin de dilemele istoriei contemporane a societății, a universului internațional.
Într-o recenzie critică destul de bună a unei cărți intitulate sugestiv To seek out new worlds: exploring links between science fiction and world politics (În căutare de noi lumi: explorând legăturile dintre S.F. şi politica mondială), Graham Slight vorbeşte despre această dualitate „în care S.F.-ul serveşte ca o metaforă a situației actuale a lumii”, față de S.F.-ul privit ca „extrapolare” în semnificațiile descrise mai sus (ar trebui să menționez însă că Slight îi dă credit Ursulei K. Le Guin pentru introducerea acestei distincții importante în literatura de profil). Exemplele sunt însă nenumărate, unele foarte cunoscute. O producție de mare succes cinematografic precum BattleStar Galactica sugerează explicit multiplele probleme morale şi politice ale unei lumi atinse la nivel existențial de amenințarea perversă a terorismului (un fel de meditație la provocările lumii post 11 septembrie 2001). Vedem astfel cum amenințarea teroristă obligă adesea la devieri serioase de la cadrele democrației, inclusiv prin interogatorii dure, detenții cu caracter preventiv, dar şi la anumite măsuri operative şi atacuri militare preemtive. Tensiunea dintre libertate şi securitate, dintre etic şi strategic – atât de dezbătută astăzi la nivel filozofic, dar şi politic – reprezintă un leitmotiv al mesajelor şi narativului serialului Battle Star Galactica, până spre finalul seriei. Popularul serial TV Star Trek, întins pe câteva decenii bune, atunci când nu deviază în naivități ficționale mai mult sau mai puțin ridicole, transpune explicit în narativ principii şi concepte ale liberalismului internaționalist american (moştenire a wilsonianismului, după preşedintele Woodrow Wilson), ale excepționalismului american, dar şi ale globalizării în dimensiunea sa pozitivă (uneori şi cu umbrele sale), atunci când abordează subiecte legate de organizarea democratică a aşa-zisei Federații Unite a Planetelor şi de modul său de operare în relațiile intergalactice, în abordarea altor lumi, a altor societăți. Bineînțeles că „luminata” Federație preferă alianțele strategice şi operaționale cu forțele galactice progresiste şi poartă războaie defensive teribile cu forțe ostile unui anumit concept liberal şi democratic asupra organizării şi securității universului. Uneori, însă, Federația e obligată să renunțe temporar la principiile la care ține atât de mult, atunci când interesele sale strategice superioare cer acest lucru. E interesant să constatăm că, atunci când o specie posedând o tehnologie superioară amenință însăşi integritatea fizică a Federației (sau a reprezentanților săi de pe navele de explorare galactică aflate sub steagul său), ea nu ezită să formeze alianțe defensive cu sisteme profund antidemocratice, cum este de exemplu Imperiul Borg, bazat pe o filozofie politică pur colectivistă şi pe o concepție de-a dreptul tiranică asupra lumii, la care nu se raportează practic decât prin intenția expansionistă de ocupare a noi civilizații şi asimilare rapidă a lor într-un sistem „colectiv”. Este fațeta clasică a realismului şi a realpolitik-ului din relațiile internaționale, extrapolată în S.F., aşa cum, spre exemplu, nici America nu s-a reținut de la încheierea de alianțe cu sistemul totalitar sovietic, atunci când imperativul geopolitic a cerut-o, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial.
În ceea ce priveşte Fundația lui Asimov, se poate spune că ideea de ştiință a psihoistoriei reprezintă atât o extrapolare în imaginar a unor dezbateri şi căutări specifice ştiințelor sociale din anii ’50-’60 ai secolului trecut, în special în corelație cu statistica şi matematica, culminând cu moda behavioralismului din acea perioadă, cât şi o metaforă legată de potențialul de a atinge în viitorul mai mult sau mai puțin îndepărtat un punct final în dezvoltarea unei „ştiințe sociale integratoare”, în care să fuzioneze partea intrinsec subiectivă din ştiințele sociale – psihologia, sociologia, politologia, poate şi istoria – cu partea considerată „obiectivă” a ştiințelor pure (naturale), fizica şi matematica în primul rând. Iată ce scria marele istoric Fernand Braudel (citat extensiv de Wallerstein) despre dezbaterea din ştiințele sociale în anii ’60 ai secolului trecut pe această temă, pornind de la ideea centrală că „asistăm la o criză generală a ştiințelor umane”: „La nivel practic (…) sper ca ştiințele sociale să înceteze pentru moment cu argumentările extensive asupra delimitării granițelor dintre ele, ce este şi ce nu este ştiință socială…. Să le lăsăm să încerce să evidențieze, prin investigațiile lor, elementele (dacă este vorba de elemente) care ar putea să orienteze cercetarea colectivă, temele care ar putea să ne permită ajungerea la o congruență preliminară. Personal, cred că aceste elemente sunt matematizarea, îngustarea cercetării la un spațiu restrâns, analiza pe durate lungi de timp (longue durée). Pentru mine există o singură interştiință unitară. Dacă cineva încearcă să mărite istoria cu geografia sau istoria cu ştiințele economice, îşi pierde timpul. Totul trebuie să fie făcut în acelaşi timp. Interdisciplinaritatea este mariajul legal a două discipline învecinate… Devotații care fac interştiință limitându-se la îmbinarea unei ştiințe cu alta sunt prea prudenți. Morala mea, care ar trebui să prevaleze, este următoarea: haideți să amestecăm laolaltă toate ştiințele sociale, inclusiv pe cele tradiționale.”
Intitulată psihoistorie, teoria cu acest nume avându-l ca fondator pe Hari Seldon constituie, aşadar, o sinteză perfectă între istorie, matematică, statistică, sociologie şi psihologie. (Este posibil ca Asimov să nu-l fi citit pe Braudel, dar similitudinile dintre componenta teoretică a povestirii sale S.F. şi viziunea istoricului francez sunt interesante.) Ea reprezintă, astfel, mai mult decât cele (cel puțin) cinci ştiințe adunate la un loc (fără interdisciplinarite, ca în ideea lui Braudel) şi are pretenția de a constitui o nouă ştiință asupra comportamentului uman, care poate explica realitatea cu precizie şi poate prognoza viitorul mulțimilor, al societățiilor şi, măcar implicit, al politicii şi geopoliticii. Se bazează pe ecuații matematice complexe şi o dinamică permanentă de dezvoltare epistemologică a acestora, operațiune ştiințifică sofisticată ce reprezintă coloana vertebrală conceptuală şi practică a unei noi sociologii, a unei noi ştiințe sociale. Ea nu mai are foarte multe filiații cu sociologia clasică, întrucât matematica şi logica pură, statistica perfectă, elimină la maximum posibil variabilele cunoscute ale unei ştiințe sociale tradiționale. Există, desigur, şi vulnerabilități, aşa cum am putut constata în prezentările anterioare, întrucât psihoistoria nu poate fi aplicată indivizilor sau grupurilor umane restrânse, ci doar mulțimilor mari, doar maselor. Dar şi aceste limite epistemologice sunt, până la urmă, parte a naturii ştiințifice a teoriei – vorbim de legi ale istoriei şi socialului în sensul cel mai strict –, iar puritatea sa, peste care nu se trece datorită matematicii aplicate, are oricum în vedere ansambluri sociale foarte largi.
Aşa cum spuneam, conceptul lui Asimov poate fi înțeles în sensul unei extrapolări a sinuoasei dezbateri istorice din ştiințele sociale – care continuă, după cum vom vedea, şi astăzi şi care va continua cu siguranță în viiitor. Problema e legată de visul mai vechi al integrării în ştiințele sociale a ceea ce un mare teoretician, Immanuel Wallerstein, numeşte viziunea newtoniană asupra lumii. Cu alte cuvinte, aşa cum fizica newtoniană a descoperit legi naturale, perfect aplicabile în timp şi spațiu, demonstrabile matematic şi empiric, aşa şi ştiințele sociale trebuie să lucreze la descoperirea de generalizări, de legi sociale clare, fundamentate ştiințific, care să poată să explice societatea, comportamentul uman, politica, oferind bineînțeles, fără abateri, predicții şi prognoze. Simplu spus, să avem un fel de ştiință fizică (naturală) integratoare asupra societății. Astfel, după cum observa Wallerstein, „Determinismul a fost piesa centrală a mecanicii newtoniene, considerată la rândul ei drept programul ştiințific fundamental, modelul pentru orice alt efort ştiințific… Trioul nomotetic al economiei, ştiințelor politice şi sociologiei a început să se axeze din ce în ce mai mult pe componenta cantitativă, insistând puternic asupra presupoziției unui univers social determinist. Obiectul ştiinței sociale, au reiterat cei din domeniul ştiințelor sociale, este de a discerne legi universale similare celor pe care ei credeau că le-a statuat fizica. Marea problemă cu care s-au confruntat a fost că, în practică, s-au dovedit incapabili să realizeze măcar prognoze pe termen scurt suficient de corecte încât să merite aplauzele societății… Şi atunci au acuzat nivelul lor de competență şi nu modul lor de teoretizare”.
Dar viziunea deterministă newtoniană a intrat în impas în colosala încercare de extrapolare epistemologică la domeniul social, iar cauzele acestui blocaj (pe care nu intenționez să le evoc aici pe larg) se regăsesc în însăşi transgresarea sa de evoluția spectaculoasă a fizicii cuantice, care a pus la îndoială cauzalitatea tradițională şi determinismul imprimat de marea revoluție newtoniană. Am mai vorbit, cu alte ocazii, de principiul incertitudinii dezvoltat de Heisenberg, de teoretizările spectaculoase ale lui Prigogine asupra entropiei, echilibrului şi complexității, desprinse din studiul termodinamicii, care au imprimat constant un dubiu asupra fundamentelor tradiționale ale fizicii newtoniene, dar şi asupra modului său de reflectare în modelele teoretice ale ştiințelor sociale. În eseul meu introductiv asupra incertitudinii şi gândirii strategice l-am citat pe acelaşi Wallerstein (şi simt nevoia să revin), care observa în acest sens cum „…în special în ultimii douăzeci de ani, un mare grup de savanți din sfera ştiințelor naturii a provocat premisele ştiinței newtoniene. Aceşti oameni de ştiință văd viitorul ca intrinsec nedeterminat. Ei văd echilibrul ca excepțional şi susțin că fenomenele materiale se îndepărtează frecvent de starea de echilibru. Ei văd entropia ca ducând la bifurcații care generează noi ordini din haos (deşi impredictibile)… Şi exprimă toate aceste perspective în câteva slogane de bază: nu certitudine, ci incertitudine ca prezumție epistemologică, nu simplitate, ca produs final al ştiinței, ci mai degrabă explicarea complexității…” Şi, mai apăsat, „în loc de certitudini, probabilități; în loc de determinism, haos determinist; în loc de liniaritate, tendința de mişcare dinspre echilibru spre bifurcație; în loc de dimensiuni integrale, dimensiuni fractale; în locul reversibilității, săgeata timpului”.

Un comentariu pentru “Pornind de la Asimov: iluzia cunoaşterii absolute”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper