Poetul în infernul memoriei

Un articol de DUMITRU-MIRCEA BUDA

Provocatoare, construită parcă metodic pentru a incita şi a naşte controverse, Blanca lui Aurel Pantea (Editura „Arhipelag XXI“, Târgu-Mureş, 2014) pare, la prima vedere, o demonstraţie polemică a vocaţiei unui poet consacrat de a cuceri genuri şi specii pe care prejudecăţile comune i le-ar decreta de îndată drept incompatibile. Prejudecăţi, de altminteri, întemeiate – proza poeţilor, a marilor poeţi, e de cele mai multe ori motiv de dezamăgire sau toleranţă condenscendentă: un teritoriu străin pe care, o dată intraţi, poeţii sfârşesc într-o fatală inadaptare, victime ale unui orgoliu insuficient temperat ori pur şi simplu ale unor naivităţi pline de candoare. Examenul prozei e, pentru un poet, în primul rând un risc, un pariu cu scadenţă imediată, de cele mai multe ori pierdut cu aceeaşi candoare cu care a fost făcut.
E inevitabil ca exerciţiul în proză al lui Aurel Pantea, un fel de jurnal ficţionalizat, stilizat cu rafinament şi încărcat la voltaj livresc, să fie pândit de asemenea suspiciuni preconcepute. Care e, în fond, motivaţia lăuntrică de la care pleacă tentaţia unui poet de a narativiza o experienţă? De ce capacitatea tranzitivă a poeziei, imaginarul ei, limbajul ei creator de lumi ar avea nevoie de complementaritatea prozei? Există oare ceva, în singularitatea stărilor, în freatica obsesiilor, în visceralul fantasmatic al fiinţei ce poezia nu mai are puterea de a revela? Pentru Aurel Pantea, proza pare mai degrabă un corolar, un amendament oarecum involuntar al poeziei, iscat din lipsa unei alternative, ca un dat fatal: obsesia ce se cere exorcizată e parcă peste puterile poeziei, îşi cere, cumva implacabil, descărcarea narativă.
Cam asta e senzaţia dominantă pe care lectura „micronuvelei“ despre pasiune carnală, obsesie a ratării şi rebeliune a lui Aurel Pantea o provoacă: anume că ne aflăm în faţa unui text exorcizant, care se ţese, involuntar, delirant, iraţional, himeric din developarea interioară a unei traume. Şi, mai ales, că acest lucru se produce independent de voinţa unui narator instrumentalizat, ţinut într-un stadiu rudimentar de autorul ce nu-şi poate refuza fascinaţia pentru mecanismele cathartice ale confesiunii. Cu cât memoria suferinţei e mai acută, cu cât povestirea prezentifică mai credibil tribulaţiile unei relaţii interzise, pline de voluptăţi scandaloase şi de sentimente de culpă torturante, cu atât potenţa tranzitivă şi portanţa poveştii (ca să folosesc un termen prin care
Al. Cistelecan caracteriza poezia neoexpresionistă) se intensifică. Dintr-o dată, Blanca nu mai e o simplă rememorare, invadată de veninul lucidităţii, a extazelor pătimaşe ale unei aventuri erotice destructive, ci devine interfaţa unei sondări chirugicale în psihologia şi subconştientul dorinţei pasionale, a atracţiei erotice fatale ca o chemare implacabilă a neantului. Undeva în nucleul fantasmei pe care confesiunea o haşurează e spaima aceea instinctivă, paralizantă, a extincţiei, celebrul ţipăt expresionist.
Dar această explorare pe viu a anatomiei obsesiei, grefată pe sensibilitatea unui poet al neantului, e subminată de-a lungul întregului text al Blancăi de o luciditate deconstructivă. E vorba de un fel de expunere intenţionată a personajului-narator la relativizare, dacă nu chiar la decredibilizare şi persiflare subînţeleasă. Discretă, insinuată cu subtilitate, se poate detecta cu uşurinţă o metatextualitate ironică şi autoironică a arhitecturii narative: ecouri mai mult sau mai puţin îndepărtate ale decadentismului din Craii… mateini se întâlnesc cu erotismul psihologic al lui Anton Holban, dar şi cu pătimaşa investigare a inutilităţii existenţei din Cartea neliniştirii a lui Fernando Pessoa. De fapt, Blanca revizitează, cu evidente momente de poză postmodernistă, un nomenclator abreviat al decadenţei europene, proiectate pe geografia unui oraş transilvan de provincie ale cărui coincidenţe cu Alba Iulia fac parte din regia ambiguă a falsei autoficţiuni pe care Blanca îşi întemeiază mare parte din capacitatea de seducţie. De altfel, chiar „avertismentul“ aşezat cu multă ostentaţie de autor în debutul cărţii (acuzând, implicit, tentaţia de a identifica personaje ori situaţii reale în poveste) ar trebui citit cu maximă suspiciune: ca prozator, Aurel Pantea lucrează cu toate instrumentele seducţiei la vedere, dar aceasta e doar o parte a unui scenariu foarte migălos elaborat. De fapt, toată defilarea de tehnicalităţi, care sar de îndată în ochii cititorilor profesionişti, nu e decât coaja, învelişul foşnitor al unui tulburător ritual de purificare, a cărui autenticitate pulsează în text neîntrerupt, salvând orice tendinţă de intrare în derivă. Suferinţa, de pildă, inundă atât de profund confesiunea, încât până şi pasajele erotice, voit explicite, într-atât încât par recompuse cumva mecanic, artificial (şi frizând uneori facilitatea), devin părţi integrante ale acestui documentar al decepţiei, pierzaniei şi renegării. „Poemele Constantinei“, ciclul liric ce închide volumul, ar sugera o regăsire mântuitoare a logosului, un fel de reinstalare a eului în postura sa privilegiată, la capătul unei explorări a infernului interior.
E foarte greu de anticipat cum şi unde va fi, în cele din urmă, integrat, surprinzătorul volum de proză al lui Aurel Pantea, de critica literară. E foarte probabil ca el să treacă drept simplu detaliu „exotic“, „picant“, al unei bibliografii (ori bio-bibliografii, fiindcă n-ar fi exclus ca, în epoca studiilor culturale, să ne pomenim cu nişte lecturi psihanalitico-biografiste ale poeziei contemporane) altminteri prestigioase. Dar e la fel de posibil ca în astfel de experimente, aparent marginale, să poată fi decelabile multe dintre traseele semantice obscure ale poeziei autorului, iar imaginea completă a personalităţii sale creatoare să fie de neconceput în absenţa lor.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper