Spiritul unei generaţii: „Pentru mine, ca şi pentru Nichita, a exista înseamnă a fi apt de creaţie“

Un articol de EUGEN SIMION
Un articol de Nicolae Breban

EUGEN SIMION în dialog cu Nicolae Breban

 APTR - PREMIINicolae Breban

 Eugen Simion: Nicolae Breban, mi-ai spus odată că nu-ţi plac jurnalele intime, memoriile şi, în genere, că n-ai încredere (încredere estetică, bineînţeles) în literatura confesivă. Iată, acum, îşi dau prilejul să-ţi justifici pe îndelete opinia, amintindu-ţi că mie nu-mi displace acest gen subiectiv care se luptă de multă vreme (cam de două secole) să intre în literatura propriu-zisă. Uneori, reuşeşte. Vezi cazul Stendhal sau, mai aproape de noi, cazul Gide sau Ernst Jünger. Am scris o carte despre această temă, încercând să dovedesc că, respingând regulile literaturii de ficţiune, jurnalul intim îşi creează, de la un anumit grad de expresivitate, propriile reguli. Cu alte vorbe, un bun jurnal intim respinge, principial, convenţiile ficţiunii literare, dar, până la urmă, devine o ficţiune a nonficţiunii. O formă de literatură pe care prostmodernitatea o cultivă… Este adevărat că François Mauriac scrie undeva că nu jurnalul intim spune esenţialul despre om, ci romanul, adică ficţiunea, epicul pur. Şi Sartre, care a scris o autobiografie admirabilă (Cuvintele), zice că, dacă vrei ca o idee să se impună, pune-o într-o naraţiune. Epicul dă pregnanţă ideilor, le individualizează şi, astfel, le fixează în imaginaţia cititorului. Observ, totuşi, un fapt curios: din Sartre se citeşte, azi, mai mult autobiografia decât romanele sale. Şi nu-i unicul caz. Gide a avut un mare succes, cum ştii, cu romanele lui în prima jumătate a secolului al XX-lea. Azi, în atenţia criticii a rămas doar jurnalul său. Lectorul postmodern nu se mai bate să citească Falsificatorii de bani şi Corydon pentru a avea revelaţia „actului gratuit“. Altele sunt subiectele şi titlurile care-l interesează. Ce zici, Nicolae Breban, de această răsturnare de ierarhii? Să pasioneze pe cititorul postmodern mai mult documentul existenţial decât romanul, adică opera de ficţiune? Nu fac eroarea să confund planurile. Niciun jurnal intim nu se poate substitui operei unui mare prozator. Dar, dacă jurnalul există, el poate însoţi opera scriitorului, cum se întâmplă, de pildă, cu jurnalul lui Tolstoi sau chiar cu acela al lui Thomas Mann. Întrebarea pe care mi-am pus-o citind zeci, sute de jurnale este următoarea: am citit noi cu atâta curiozitate paginile în care Lev Nicolaevici notează despre certurile zilnice cu Sofia Andreevna dacă n-am şti că, în acest răstimp, Lev Nicolaevici a scris Anna Karenina, Război şi Pace etc., iar Sofia Andreevna i-a născut treisprezece copii?

Nicolae Breban: Te salut, Eugen Simion, vechi amic şi camarad de luptă literară de nu puţine decenii şi-ţi sunt recunoscător că profiţi cu gentileţe de pragul vârstei mele, „excesiv“ de rotunde, pentru a dialoga despre firile, destinele noastre şi ale culturii pe care o servim. Sunt bineînţeles flatat, ba aş putea chiar zice onorat că un critic şi istoric literar de talia ta şi cu opera ta monumentală în spate se apleacă asupra textelor mele. E ceva din lumina nobilă a profesorului tău, Tudor Vianu, ce se reflectă asupra reflexelor tale culturale din ultimele decenii, deşi el îşi lua izvoarele erudiţiei sale calde, umaniste, mai ales din zona şi din modelul culturii clasice germane iar tu o faci, strălucit, din zona franceză.
La prima şi la a doua întrebare mă întrebi de ce nu le consider, vorbesc de jurnalele scriitorilor fără operă semnificativă literară, interesante. Cheia tu o dai la a treia interogaţie, observând că singure demne de interes sunt jurnalele celor ce au oferit o operă viabilă. E fină observaţia lui Mauriac – pe care am făcut-o şi eu într-unul din volumele mele memorialistice! – că scriitorul adevărat se exprimă mai decis, mai franc şi mai substanţial, să spunem mai sincer, cu adevărat sincer, în opera de ficţiune, despre el însuşi.
E un paradox, printre multele, ale creaţiei literare şi aici, după cum vezi, aparenta contradicţie între ficţiune şi non-ficţiune se rezolvă cu o simplitate francă. (Într-una din întrebările tale te referi la mult discutata operă a lui Paul Goma căruia, unii critici, şi Ion Simuţ mi se pare a fi unul dintre aceştia, îi consideră romanele îmbibate, s-ar zice excesiv şi furtunos de biografic, drept ficţiune. În măsura în care biografia lui Goma este un spectacol formidabil al unei jumătăţi de veac politic şi moral românească şi o gravură în acvaforte a caracterelor şi reacţiilor contemporane lui şi nouă, afirmaţia se poate susţine. Există cazuri notabile în literatură, de la Dostoievski, cu a sa Amintiri din casa morţilor, până la epica masivă a lui C. Stere.)

E.S.: Părăsesc genul diaristic. Mă întorc la ceea ce voiam, în fapt, să te întreb de la început: împlineşti zilele acestea 80 de ani. Nu te întreb ce simţi, te întreb doar cum primeşti această veste. Că eu am primit-o deja… acum vreo opt luni de zile. Vreau să mărturiseşti. Cu alte cuvinte să faci literatură confesivă, vrei, nu vrei. Cine ştie, poate descoperi interesul pentru acest gen pe care, repet, nu-l preţuieşti prea mult.
N.B.: Mâine, 1 februarie, voi trece pragul deceniului nouă; mă întrebi care e starea mea de spirit? Păi bine, să zicem… confuză ! Cum zice un personaj al lui Shakespeare, cu un ochi plâng şi cu celălalt râd. Oricum, o minimă decenţă umană mă obligă să fiu recunoscător proniei care m-a adus până la acest ţărm, da, bătrâneţea „înaltă“, cum o spun nemţii, o vârstă, vorbesc de bătrâneţe, pe care o visează mai toţi, dar pe care o blestemă şi persiflează nu puţini. Bătrâneţea, senectutea mi-a permis să-mi întregesc opera, un concept pe care l-am visat din adolescenţă. Nu „capodopera“ spre care tind nu puţini scriitori români sau francezi, mai mult sau mai puţin contemporani, ci „opera“, un concept mai apropiat spiritelor nordice, să spunem germane. Un „vis“, o afirmaţie care le va părea, poate, unor spirite sarcastice ca un semn al orgoliului, dar pentru autorul care i se dedică, cum am făcut-o şi eu de-a lungul unor decenii dificile, un pariu superior, o probă continuă şi severă a propriilor sale posibilităţi volitive şi culturale. Cei care, cum zici, că-mi reproşează „cantitatea“, de fapt tenacitatea aspră de a-mi urma marile modele, uită, printr-o superficialitate tipic mediteraneană, ca să zic aşa, uită că e vorba mai degrabă, în cazul operei mele, cât este, de a sesiza temele care o susţin. Motivele obsesive, cum le numesc, acestea, cu adevărat orgolioase şi care necesită nu puţine pagini şi construcţii epice. Mai ales că, în fond, dar indiferent ce cred unii şi alţii, tema esenţială sau „supra-temă“, dacă vrei, a întregii mele producţii literare în proză, este una singură – relaţia abisală, şi tratată de nu puţini giganţi ai culturii europene, dintre călău şi victimă. Cu variantele ei, iar în ultima mea tetralogie, Ziua şi noaptea, ea a luat forma, de care e îmbibată întreaga operă a Renaşterii, a conflictului, a relaţiei dramatice dintre maestru şi ucenic.
Opui „modelul balzacian“ celui „flaubertian“, dar aici, cred, e vorba mai ales de două caractere, firi, temperamente artistice diferite; unul, cel „flaubertian“, înclinat spre un model de „esenţă stilistică“, tipul „artist“, cum se spune, cel „balzacian“ care se alătură giganţilor lui Michelangelo Buonarroti şi care, după propria, „aroganta“ sa afirmaţie, voia să refacă întreaga lume a anilor 1830, cea a lui Louis-Philippe, evenimenţială şi tipologică. Or, pentru acest proiect, trebuie să concezi, ai nevoie de „spaţiu“. E inutil sau poate nu să adaug că autorii care se nasc într-o cultură amplă, bogată în panorame epice vaste, cum sunt colegii noştri din Apusul Europei, se pot simţi liberi să urmeze tipul „artist“ de creaţie, precum Flaubert sau Matei Caragiale; dar nouã, românilor, iviţi târziu în creaţia europeană, nimeni nu o să ne înlocuiască şi nu o să ne înţeleagă sterilitatea, lenea creatoare, lipsa de „geniu“, când e vorba de a descrie şi de a ne justifica istoria, destinul şi firea noastră. „Rolul nostru pe pământ“, cum defineşte Thomas Mann, lapidar, destinul.
De altfel, mă cam irită confuzia răutăcioasă, extrem de diletantă, dintre „calitate“ şi „cantitate“. Ea a apărut încă din timpul tinereţii noastre, la sfârşitul anilor cincizeci, în plin stalinism, când, e drept, nu se puteau publica opere ample, obiective tipologic şi s-a recurs la schiţă şi nuvelă, în cazul autorilor care ambiţionau să creeze, chiar şi atunci, texte de real interes valoric şi care ce se puteau strecura mai uşor printre ochiurile strâmte ale reţelei cenzurii comuniste. Unul dintre modele, atunci, era în generaţia noastră Cehov, cu schiţele şi nuvelele sale. Eu însumi, în acei ani, în polemică chiar şi atunci cu genul scurt, am preferat lectura teatrului lui Cehov, atrăgându-i atenţia şi amicului meu, Poetului, lui Nichita, asupra „comediilor“ sale; abia atunci, în anii aceia, englezii, mi se pare, au fost primii capabili să le pună într-o reală şi convingătoare lumină. Şi interes. Pentru mine şi acum, mi se pare, pentru toată lumea, A.P. Cehov este „mare“, exemplar, prin teatrul său mai ales, mai puţin prin notele şi schiţele sale sarcastice, interesante şi ele, indiscutabil.

E.S.: Ce te-a determinat, Nicolae Breban, să devii scriitor? Cum ţi-a venit gândul să faci literatură? Căci – nu trebuie să-ţi mai spun – literatura nu-i o profesiune uşoară şi nu-ţi aduce totdeauna succesul pe care ni l-am dori în viaţă. Este, pentru mine, un fapt misterios ca fiul unui ţăran din Câmpia Dunării să se decidă într-o zi că el trebuie să devină scriitor sau copilul lui Nicolae Stănescu din Ploieşti citeşte, în adolescenţă, pe Topârceanu şi Arghezi şi începe să scrie nişte balade ludice despre vidanjorii din oraşul nostru… Pe tine, fiul preotului greco-catolic din Maramureş, ce forţe secrete te-au împins spre literatură, încât să-ţi legi destinul de această himeră care, nu-i aşa?, ne poate aduce glorie, dar şi o candidatură la eşec?! Am pus această întrebare tuturor scriitorilor importanţi pe care i-am cunoscut. Ţi-o adresez, azi, când ai ajuns la 80 de ani şi ai în urma ta un număr mare de cărţi. Mi-ai spus într-o zi că vrei să-l ajungi din urmă pe Sadoveanu, dacă nu cumva l-ai întrecut între timp. Ai o teorie în acest sens. O teorie care, după cât îmi dau seama, este de sursă hegeliană: cantitatea devine, după un anumit grad de relevanţă, un criteriu al calităţii. O idee bună, stimulativă în proza românească, unde idealul este să scrii o carte unică, exemplară, pitorească, model de limbă şi de imaginaţie epică. Opui acestui model (l-am putea numi: modelul flaubertian), opui – vehement şi repetat – modelul prozatorului productiv (modelul, în fond, balzacian) amplu, eseistic, reflexiv, analitic în tradiţia, la noi, a romanului Hortensiei Papadat-Bengescu. Unii îţi reproşează că scrii prea mult, tu le reproşezi altora că scriu puţin şi trăiesc, încă de tineri, ca nişte pensionari ai reputaţiei lor efemere. Ceri scriitorului român să-şi schimbe mentalitatea de nuvelist şi să adopte conştiinţa şi practica romancierului laborios, cu modelul Dostoievski şi Thomas Mann în faţă… Modele, probleme, mentalităţi… Păstrând proporţiile şi lăsând deoparte, pentru moment, pe marii scriitori, nu crezi că în epică criteriul esenţial este, totuşi, valoarea şi, din acest punct de vedere, putem accepta fără mari dileme interioare şi pe Mateiu Caragiale, şi pe Sadoveanu? Aşadar, două interogaţii înfrăţite: a) cum de ţi-a venit ideea să devii scriitor şi b) cum ţi se pare, Nicolae Breban, la 80 de ani biografia intelectuală şi existenţială? Eşti mulţumit de ea? Jean-Paul Sartre scrie despre Baudelaire o propoziţie pe care o citez adesea: Baudelaire n-a avut viaţa pe care opera lui o merita. Se întâmplă, trebuie să recunoaştem, şi invers (mai ales invers): de multe ori opera unui scriitor nu este la înălţimea vieţii sale, în sensul că viaţa este bogată, fascinantă, în timp ce opera rămâne, modest, în plan secund… Cum vezi, te întreb, aceste cauzalităţi? Ce datorează opera ta literară biografiei tale şi, dacă datorează ceva, este biografia ta pe măsura operei pe care ai scris-o? Cum judeci toate aceste lucruri la 80 de ani? Căci, na!, cum ziceţi voi, ardelenii, i-ai făcut, i-ai ajuns, te-a ajutat Dumnezeu – şi pe tine, ca şi pe mine, de altfel…
N.B.: Nu ştiu, habar nu am, ce şi „cine“ a făcut din mine un scriitor. Un romancier. Privind în urmă, peste „balustrada“, uneori ameţitoare a atâtor decenii, de timp, îmi dau seama că tinerelul care am fost, în acel deceniu, deceniu şi jumătate, adică între cincisprezece şi treizeci de ani, când se instalează şi se consolidează o profesiune, nu era capabil de aşa ceva. De a opta, vreau să zic, pentru o meserie cât de cât standardizată, aptă de a-mi asigura un trai decent, aptă de a-mi susţine o familie şi o stimă cât de cât onorabilă printre contemporani. Talent, talent literar? Nu, nu cred de a fi avut ceva care să semene cu o aplicaţie asupra scrisului, textele mele din primele clase de liceu erau decis mediocre, câţiva colegi mă întreceau relaxaţi, stârnind admiraţia stupefiată a profesorilor noştri de la Liceul „Brediceanu“ din Lugoj. Un singur talent real am avut toată viaţa – cel de lector. O foame pantagruelică pentru textele scrise în forma prozei, a romanului mai ales. Încă din primul deceniu al existenţei. Dacă vrei, o fugă în altă realitate sau o incapacitate de a aprecia proporţiile şi sunetele realităţii din jur, ale cotidianului. Sau aerele şi dominarea cam nenuanţată, uneori de-a dreptul brutală a adulţilor de atunci. Un semn poate şi al existenţei, în forme atipice, a unei sensibilităţi exacerbate şi „oarbe“. Îi spun „oarbe“ deoarece mi se pare şi azi că fantasmele şi sensibilitatea mea nu se potriveau cu nimic din ce era în jur şi acceptat ca atare, făcând din mine aproape un „retardat“ – cum, ha, ha, mi-a declarat-o cu seninătate frumoasa şi inteligenta scriitoare Georgeta Horodincă pe culoarele Gazetei literare, la începutul anilor şaizeci, când, cu eforturi dizgraţioase, probabil, încercam să public câteva schiţe în teribila revistă. „Aerele“ şi pretenţiile, modelele mele literare stârneau, pe atunci, mai degrabă ridicări din umeri sau sarcasme, în timp ce unii, precum Fănuş Neagu sau D.R. Popescu aveau deja volume de proză scurtă prin vitrine şi cronici ample literare, ca şi portrete în revistele importante şi, e drept, puţine ale vremii. Nu, pe atunci, ca şi azi, nu e nimeni vinovat de „neînţelegerea“ care s-a iscat în jurul meu, iar pe vremea aceea, când intrasem cam năuc (social vorbind!) în deceniul al treilea al existenţei mele sociale, eu, de fapt, nici nu existam. Nu eram măcar un ratat! Şi când, cu an doar înaintea debutului cu Francisca, în 1964, fiind în spital cu o puternică pneumonie şi, când după o criză de hemoptizie m-am crezut condamnat, eram eu însumi sigur de „in-existenţa“ mea! Deoarece, pentru mine, ca şi pentru singurul meu prieten adevărat pe care-l aveam atunci şi care credea cât de cât în ceea ce azi numim potenţialitatea mea literară, Nichita, pentru noi a exista înseamnă a fi apt de creaţie. De creaţie afirmată social, se înţelege, şi recunoscută ca atare. Câtă creaţie, atâta existenţă ! Or, eu atunci, în zilele fierbinţi şi tulburi din Spitalul Caritas, eu nu „posedam“ decât un manuscris al unui roman ce zăcea în sertarele singurei edituri din Republica Socialistă România, ESPLA. Respins nu o dată de redactorul-şef, Mihai Gafiţa, prieten al lui Marin Preda şi care, enervat de proza mea, care i se părea că are asemănări cu fraza lui Proust, adică o dilataţie enormă a unor senzaţii şi asociaţii pe un fond „sărac“ epic“, mi-a declarat ritos că nu îi place nici Proust. Normal, era de curând autorul unei ample monografii a autorului Vieţii la ţară, Duiliu Zamfirescu. Marin Preda şi Geo Bogza m-au ajutat însă să „scot“ romanul, uimiţi ambii apoi de succesul său. Ehe, pe vremea aceea, părerea singurului redactor-şef al singurei edituri republicane era o adevărată şi sângeroasă ghilotină. Pentru mulţi şi eu şi azi mă minunez, nu de faptul că apoi, trei ani la rând, cu o „obrăznicie“ creatoare fără seamăn am publicat trei romane, unul după altul, ci de „succesul“ acestora, de premiile, cronicile numeroase şi filiaţiile înalte literare, semn că, poate, mai ştii, calităţile pe care mi le atribuiam şi de care sufeream în anii lungi, interminabili şi seci ai labirintului tinereţii mele, aveau, totuşi, un fel de rezonanţă în lumea din jur. Aşa cum era ea pe atunci, contorsionată şi pulsând la suprafaţă nu numai de false valori, importate de aiurea, de la ruşii sovietici mai ales, dar şi de calomnierea groasă şi insistentă a marilor şi nobilelor nume, puţine, de altfel, ale literaturii noastre clasice şi moderne. Puţine, deoarece eram constituiţi într-un singur stat nici de un secol, umiliţi până la os (vorbesc de „osul genetic!), cu universităţi tinere şi încărcaţi de toate bolile şi viciile ascunse sau nu ale celor trei imperii de care, timp de secole, fuseseră lipite cele trei provincii în care se vorbea idiomul nostru latin. Şi unde câţiva „zănateci“, singulari corifei ai Şcolii Ardelene ce umblau prin biblioteca Vaticanului sau vreo doi-trei tineri „literaţi“ ce-şi şlefuiau coatele pe băncile universităţilor din Viena, credeau că aparţinem, noi, Muntenii, Moldovenii şi Ardelenii, unui singur neam. În nepăsarea şi dispreţul marilor cancelarii europene; poate cu excepţia celor franceze!…
Ce datorează opera biografiei mele? Nimic sau aproape nimic. În decursul timpului a trebuit să răspund mereu negativ şi puţin iritat la sumedenie de întrebări care mă iscodeau, după un clişeu curent, să devoalez care dintre numeroşii mei eroi sunt luaţi din „realitate“.
Niciunul, chiar dacă, să zicem, pe cel puţin unul dintre ei, cel care se pare a făcut şi face carieră, Grobei, l-am încărcat cu toate păcatele, idiosincrasiile penibile şi limitele unui provincial sadea, bănăţean, par dessus le marche, care puteau să fie sau să fi fost şi ale mele, ale tinerelului ce fusesem, vag play-boy, cu lecturi dezordonate, predispus fatal unor situaţii subalterne, îmbibat însă de ambiţii faraminoase. (O variantă a lui Grobei se află, de-altfel, şi în tinerelul Calistrat, din ultimul meu roman, Singura cale, apărut, din fericire – sau, mai ştii, din păcate, deoarece „azi nu se mai citesc romane groase!“ – în libertate socială.) Nu contest că există o enormă literatură, franceză, engleză şi română, cel puţin, care „se inspiră“ dintr-o tipologie acuzat socială, vezi Dickens, Balzac sau Rebreanu. Fără nici o specificare valorică, pe mine m-au interesat mai ales modelele literare „fantaste“, de tipul Cervantes, Shakespeare sau Dostoievski, poate Proust sau Faulkner, care au ales să proiecteze mai degrabă tipuri umane în discordanţă flagrantă cu modelele curente sociale şi psihologice, aruncând pe piaţa literară a secolelor un Hamlet, Don Quijote, sau „idiotul“, prinţul Mîşkin. Marcel din À la recherche… sau Benji din Zgomotul şi furia.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper