Pe urmele lui Herman Melville

Un articol de Rodica Grigore

Jay Parini, Rătăcirile lui Herman Melville, traducere şi note de Luana Schidu, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2013

 

Sunt scriitori care au lăsat în urma lor mii şi mii de scrisori şi documente personale, cu ajutorul cărora biografilor de mai t#rziu le-a fost mai uşor să le recompună existenţa, să explice anumite părţi ale operei lor ori chiar să le înţeleagă demersurile sau unele atitudini. De pildă, există peste douăsprezece mii de scrisori semnate de Henry James sau adresate acestuia, şi puţini sunt oamenii de cultură care să fi scris mai mult despre propria viaţă ca Lev Tolstoi. Numai că Herman Melville, numit de Hart Crane „o fabuloasă umbră“, şi-a pus de la bun început biografii în încurcătură, căci se ştie că acesta distrugea cea mai mare parte a corespondenţei pe care o primea, iar cele c#teva zeci de texte (scrisori sau însemnări) pe care le-a făcut de-a lungul vieţii sunt insuficente pentru a clarifica numeroasele laturi învăluite în mister ale unei biografii zbuciumate şi ale unei opere literare mai mult citate, astăzi, dec#t citite cu adevărat.
Biografie, adevăr, ficţiune
Cunoscut cititorilor (mai ales celor din Statele Unite) pentru cele trei biografii excelente pe care le-a dedicat unor scriitori americani reprezentativi (John Steinbeck, Robert Frost şi William Faulkner), dar mai cu seamă pentru romanul Ultima gară (1990), dedicat celui din urmă an din viaţa lui Tolstoi, Jay Parini porneşte, în Rătăcirile lui Herman Melville (2010), tocmai de la provocarea pe care o reprezintă pentru omul de litere contemporan spaţiile albe, amănuntele necunoscute sau insuficient clarificate ori explorate ce marchează existenţa creatorului lui Moby Dick.
Autor al unei opere extrem de complexe, ce adună alături sensuri istorice, filosofice sau ezoterice, ce recurge adesea la aluzii livreşti, la imagini biblice, ba chiar şi la aspecte ce ţin de tehnica şi arta navigaţiei secolului al XIX-lea, fără a pierde din vedere nici pericolele reprezentate de acestea, Herman Melville (1819 – 1891) excelează, mai cu seamă în marele său roman, Moby Dick, într-o serie de strategii narative şi tehnici de construcţie romanescă ce tind nu o dată să depăşească p#nă şi înaltele standarde stlistice pe care le propunea la un moment dat prietenul şi contemporanul său, Nathaniel Hawthorne. Ţin#nd seama de toate acestea, Jay Parini scrie o carte palpitantă şi subtilă, deopotrivă roman şi demers de recompunere a biografiei unui mare scriitor, dar şi a unui om singuratic, soţ şi tată greu de înţeles, lipsit de a(ma)bilitate în societate şi în general în relaţiile interumane şi mereu atras de călătoriile pe mare, dar şi de poveştile pe care acestea le presupun.
„Toată lumea ştie că adevărul nu poate fi spus în scrierile istorice, ci trebuie inventat, altfel nimeni nu te-ar crede“, îl sfătuieşte pe Melville un camarad de călătorie alături de care viitorul scriitor se afla la bordul vasului Lucy Ann. Metoda aceasta, se ştie, a fost practicată de numeroşi scriitori de romane istorice şi nu numai, care au suplinit, prin imaginaţia creatoare, lipsa unor date exacte cu privire la personajele sau evenimentele relatate. Biografiile literare mai mult sau mai puţin ficţionale au urmat, adesea, în mare, aceeaşi reţetă, căci dacă Matthew Pearl imagina cele din urmă cinci zile din viaţa lui E.A. Poe, în The Poe Shadow, Colm Toibin alegea, în The Master, perioada mai puţin cunoscută în care Henry James a încercat să se afirme ca dramaturg. Jay Parini, însă, urm#nd, aparent, modelul acesta, îşi depăşeşte contemporanii, pentru că dificultăţile de a pătrunde în intimitatea vieţii şi operei lui Melville sunt mult mai numeroase dec#t în cazul altor scriitori. Prin urmare, Parini va trebui să creeze mult şi multe aproape de la zero, să imagineze situaţii şi înt#mplări, dialoguri şi înt#lniri pentru ca, la capătul acestui demers, creatorul lui Moby Dick să poată fi mai uşor citit – sau, poate, măcar parţial înţeles. Nu vor lipsi, desigur, nici evenimentele dramatice: moartea tatălui lui Melville e urmată de deruta pe care o trăieşte bãiatul de doar doisprezece ani, după ce familia sa începe să se confrunte cu greutăţi pe care, anterior, nici nu şi le-ar fi putut imagina. Apoi, t#nărul plecat pe mare e capturat de triburile sălbatice din Mările Sudului, trăind înt#mplări uimitoare, la care face trimiteri (fie ele şi indirecte) în Typee şi Omoo. Şi, mai apoi, e fascinat de povestea caşalotului alb numit Mocha Dick, pe care o aude de la v#nătorii de balene şi care îl va obseda ani în şir – şi pe care o va transforma într-unul dintre cele mai mari romane ale literaturii universale. Nici căsătoria cu fiica unui jurist din Boston nu va fi lipsită de asperităţi, iar sinuciderea unuia dintre fiii săi îl marchează enorm.
Vorbeşte Lizzie
Jay Parini relatează toate acestea – şi multe altele pe deasupra – sub forma unor episoade, dintre care unele mizează din plin pe puţinele mărturisiri pe care Melville însuşi le-a făcut cu privire la călătoriile sale pe mare sau la modul în care şi-a descoperit vocaţia literară. Perspectiva diferă, căci Parini foloseşte pe de o parte relatarea la persoana a treia, aceasta fiind modalitatea predilectă pentru a pune în faţa cititorului aventurile lui Melville ca marinar, mai înt#i pe vasul Acushnet, apoi pe Lucy Ann, iar pe de altă parte, pe aceea la persoana înt#i, în aceste secvenţe vocea narativă ca şi punctul de vedere aparţin#ndu-i lui Lizzie, soţia lui Melville, care povesteşte scene din mariajul ei cu un om pe care, deşi îl considerase un soi de Dickens, se va dovedi un adevărat Vezuviu, nestăp#nit, greu de stăvilit şi uneori aproape imposibil de înţeles.
Cele mai vii şi mai realizate din întregul roman sunt scenele unde vorbeşte Lizzie, controversele şi tensiunile dintre cei doi soţi nu sunt deloc îndulcite şi cu at#t mai puţin ignorate de Jay Parini – care, cu toate acestea, nu transformă deloc căsnicia lui Melville într-o replică la cea a lui Tolstoi, descrisă cu lux de amănunte în The Last Station. Însă nu lipsesc nici accentele critice din partea lui Lizzie, nici sentimentele ei de nesiguranţă şi de dezamăgire, de angoasă sau de amărăciune – completate, însă, întotdeauna, de capacitatea ei de a-şi aminti în clipele de cumpănă mai ales ceea ce o leagă de Melville, iar nu ceea ce o desparte de el. Şi chiar dacă modul ei de a crede e mai degrabă tradiţional şi oarecum conformist, Lizzie reuşeşte să răm#nă alături de un om aflat într-o încordată căutare a unui Dumnezeu desprins parcă din Vechiul Testament şi completat, paradoxal, cu toate notele panteismului lui Emerson. Lizzie e unul dintre cele mai realizate personaje din întreaga creaţie a lui Parini, o femeie fragilă şi marcată de îndoieli pe care adesea se teme să şi le mărturisească, înstrăinată prematur de soţul ei, dar care, cu toate astea, nu devine nici o clipă asemănătoare cu teribila Sofia Andreevna din Ultima gară, înţeleg#nd – şi făc#nd şi cititorul să înţeleagă – că, deşi în unele momente Herman ar fi putut fi considerat (sau ea chiar l-a considerat) un soţ destul de nepotrivit şi un prieten care mereu a cerut mai mult dec#t a oferit, nu i se poate nega pasiunea cu care s-a dăruit puţinelor cauze în care a crezut. În comparaţie, ori de c#te ori ea lipseşte din paginile cărţii sau în secvenţele unde Parini trece la naraţiunea la persoana a treia, totul pare văduvit de substanţă, iar Melville însuşi mult mai puţin convingător singur, dec#t alături de ea.
Roman şi existenţă
În plus, romanul Rătăcirile lui Herman Melville nu ocoleşte nici spinoasa problemă mult discutată şi ea în studii de cele mai diverse tipuri sau orientări a atracţiei/ afecţiunii pe care Melville o resimţea faţă de unii dintre apropiaţii săi, Hawthorne mai cu seamă, dar şi a singurătăţii pe care astfel de înclinaţii i-au adus-o în epoca în care a trăit. Cum reuşeşte Parini toate astea şi cum reuşeşte, deopotrivă, să nu-şi transforme romanul în simplă literatură de consum? În primul r#nd, printr-un adevărat efect de caleidoscop pe care tehnica de construcţie pe care o menţionam anterior, dar şi apariţiile şi relatările personajelor implicate în text îl configurează. Jay Parini dă fiecăruia cuv#ntul şi posibilitatea de a se exprima, nu din vreun impuls democratic, ci dintr-unul accentuat estetic, în acest fel cartea sa devenind cu adevărat convingătoare şi viabilă din punct de vedere artistic. Astfel, viaţa lui Melville – şi, implicit, persoana acestuia – sunt privite şi analizate şi indirect, prin ochii celor care-l înconjoară, fie că e vorba de membri ai familiei, de prieteni sau de adversari, iar intervenţiile lui Lizzie, mai ales, duc la edificarea unui univers care ar fi, altfel, greu de presupus după simpla lectură a vreuneia dintre creaţiile melvilliene.
„Un roman e ca o călătorie pe mări neştiute, dar eu am încercat să mă ţin c#t mai aproape de linia ţărmurilor înt#mplărilor din ultimul an din viaţa lui Tolstoi“, mărturisea Jay Parini într-un interviu, vorbind despre perspectiva pe care o adoptase în Ultima gară. Ulterior, compar#nd viziunea din Rătăcirile lui Herman Melville cu cea din romanul anterior, Parini nu se ferea să afirme că, din punctul său de vedere, „prezentul e adesea prea apropiat pentru a ne ajuta cu adevărat să înţelegem resorturile majorităţii acţiunilor pe care le întreprind semenii noştri, fiind nevoie, pentru a le putea evalua corect, de filtrul memoriei şi de punerea în mişcare a mecanismelor rememorării“. Exact ceea ce a încercat chiar el să facă în această carte care, dincolo de linia subiectului şi de înt#mplările mai mult sau mai puţin spectaculoase pe care le relatează, este şi o veritabilă meditaţie asupra naturii şi resorturilor ficţiunii şi a relaţiei acesteia (acestora) cu adevărul. Iar ficţiunea este, nu o dată, pentru personajele din The Passages of H.M., dar şi pentru creatorul lor, mai viabilă dec#t simpla veridicitate a faptelor… Căci, aşa cum înţelege foarte de timpuriu – încă de pe c#nd se găsea la bordul lui Acushnet – Melville, „doar romanul poate rosti toate marile adevăruri“. Ale existenţei şi ale literaturii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper