Oglinda cu o mie de feţe a teatrului

Un articol de ION BRAD

Doina Papp – De la cortina de fier la teatrul fără perdea, Editura Academiei Române, 2013

 

Cred că, dintre cele cinci volume publicate până acum de această reprezentantă de seamă a criticii şi istoriei teatrale, cartea de faţă o reprezintă cel mai deplin. În mod subiectiv, ar trebui să-i prefer primul volum, Treptele iubirii, monografie a marii artiste Silvia Popovici, pe care i l-am publicat în 1996 ca editor pasager, dar mai ales Viaţa pe o scândură – Teatrul Nottara – Schiţă de portret (2000). Aici, la acest popular şi prestigios teatru, am colaborat timp de şase ani, când Doina Papp, în calitate de secretar literar şi consilier artistic, mi-a fost un sfetnic apropiat, un factor competent în promovarea unui repertoriu bine echilibrat între dramaturgia naţională şi cea universală. Activitate continuată şi mai amplu în anii următori plecării sale de la „Nottara”, la emisiunile de specialitate ale Radiodifuziunii Române, unde a semnat şi numeroase scenarii, dramatizări, traduceri şi adaptări pentru teatrul radiofonic. Condeiului său inspirat îi datorăm şi alte două volume: Un destin spulberat – Dan Micu (2003) şi O poveste cu Horaţiu Mălăele (2012), două dintre multele personalităţi care au împodobit scena de la „Nottara”.
În sfârşit, revenind la cartea de faţă, îmi este greu să poposesc la toate cele unsprezece capitole ale sale, unul mai atractiv decât altul: Teatrul şi revoluţia; Euforia călătoriilor; Repere artistice într-un peisaj confuz; Sindromul updatării; Noul val 2000. Nume noi de dramaturgi şi regizori; Reciclarea clasicilor; Dramaturgia imediatei şi obsedantei realităţi; Maeştri şi spectacolele lor; Ei, actorii; Festivalurile, o formă de normalitate; Teatrul, încotro?. Numai enumerarea acestor capitole ar fi suficientă pentru atestarea ariei vaste de întrebări şi răspunsuri legate de mişcarea teatrală românească şi de forţele ei creatoare, constituindu-se într-o istorie originală, într-o continuitate neîntreruptă un secol întreg.
Este un prim merit al Doinei Papp faptul că, aplecându-se cu precădere asupra evoluţiilor din ultimul sfert de veac, cu admirabile reuşite, dar şi cu unele căderi spectaculoase, n-a neglijat deloc tradiţiile admirabile ale şcolii româneşti de teatru, cu atâtea personalităţi originale, adevărate modele încă prezente pe scenele din ţară şi străinătate. Ca să le cunoşti, să le studiezi şi să le apreciezi corect pe toate, ţi se cere, evident, nu doar talent şi inspiraţie, dar şi osteneala plăcută de a urmări, seară de seară, aceste întâlniri ale teatrului cu publicul, de a alerga, liber acum, prin lumea largă, la festivaluri, colocvii şi confruntări cu colegii europeni, şi nu numai. Aşadar, avem în faţă oglinda cu o mie de feţe a ceea ce, dând la o parte, uneori exagerat, „cortina de fier” de altădată, Doina Papp – prin documentaţii riguroase, prin citate convingătoare pentru filosofia şi arta realizatorilor importanţi din acest domeniu, români şi străini – a ştiut să vadă şi să ne dezvăluie şi nouă tainele „teatrului fără perdea”.
Aşadar, competenţă, curaj, onestitate!
Dar, pe lângă asemenea virtuţi, Doina Papp beneficiază, în cele patru sute de pagini ale cărţii, şi de harul evocatorului, al insului implicat în atâtea scene şi evenimente care se impun la lectură, devenind exemplare.
Am ales, dintre toate, doar unul, în desfăşurarea căruia am fost implicat şi eu. Îl desprind din capitolul Teatrul esopic. Formă de rezistenţă:
„Pe 16 decembrie 1989, la Teatrul Nottara avea loc premiera spectacolului Burghezul gentilom în regia lui Alexandru Dabija, cu George Constantin în rolul principal. De fapt, un fel de premieră, pentru că spectacolul începuse să ruleze în ciuda îndrăznelii fără precedent a regizorului. Acum, când scriu aceste rânduri, îmi vine să spun că Dabija făcuse spectacolul de parcă ştia că regimul e pe ducă. Altfel, curajul lui părea nebunesc. Să faci din Jourdain un prototip al parvenitismului autohton, cu trimiteri la cele mai înalte figuri din stat, iar din piesă un pamflet anticomunist era peste orice aşteptare a celor mai vehemenţi contestatari. Cum scăpase de vize spectacolul e iarăşi un mister, chiar dacă, în ultima vreme, inspectorii ideologici îşi făceau un titlu de glorie din micile complicităţi cu teatrele. Poate şi prezenţa la cârma Nottara-ului a unui fost membru de încredere al partidului să fi contat. Doar până la un punct, fiindcă în seara aceea, ca urmare a unei turnătorii, zice-se, se înfiinţaseră în păr toate forurile ca să vadă cu ochii lor dacă e adevărat că pe scenă actorii îşi băteau joc de tovarăşul. Celor care vizionaseră spectacolul înainte nici nu le trecuse prin cap să facă apropierea şi să reclame o asemenea presupusă obrăznicie. Cum adică, să se gândească la o asemănare între caraghiosul Jourdain şi Nea Nicu? Ar fi fost prea groasă. Deci s-au făcut că nu observă. Vigilentă, preşedinta de la Minister a rupt pisica şi după spectacol i-a transmis la cabină marelui George Constantin indicaţia să nu mai dea din mâini când vorbeşte (imitarea dictatorului era, într-adevăr, flagrantă). «Legaţi-mi-le la spate», a replicat ca un tunet actorul, adăugând: «şi de ce nu vine ea să-mi spună asta?! E şi laşă, pe deasupra». Între timp, somat, Dabija îi scosese şapca proletară din vestimentaţia lui Jourdain, iar un trepăduş de la Primărie perlase şi el alte detalii de acest fel, intervenind grosolan în spectacol, cu ordine: «Scoateţi covorul roşu şi radioul!» Rămăsese intactă însă ţinuta Doamnei Jourdain (Rodica Sanda ţuţuianu): taior, cocul obligatoriu al ministreselor din epocă şi nelipsita geantă pe burtă, din poza oficială a tovarăşei. Scandalul l-a provocat însă scena din actul doi, a travestirii în mamamuşiu, care parodia fără reţinere întâlnirea dictatorului cu un proaspăt musafir arab. Sala era în delir, iar actorilor parcă nici nu le păsa de consecinţe. N-au mai avut parte să le înfrunte pentru că, în timp ce noi ne băteam pentru piesa lui Molière, la Timişoara se îngroşa gluma”.
Regret că n-o pot însoţi pe colega noastră în alte şi alte episoade, mai mult sau mai puţin dramatice, sau tragicomice, pe care le-am trăit, în funcţia mea de răspundere, între anii 1966-1973 şi 1984-1990, cunoscând atâtea personalităţi strălucite (dramaturgi, regizori şi actori), unii grăbiţi să treacă Styxul, alţii încă prezenţi, onorând scenele teatrelor noastre. La „Nottara”, de la întâmplările cu uriaşul George Constantin şi cu sensibila Lucia Mureşan până la admiterea în teatrul nostru a înzestratului tânăr George Alexandru, care s-a prezentat la concurs cu o adaptare dintr-o proză antică a lui Augustin Buzura, când cartea respectivă era interzisă.
Doina Papp n-a uitat niciun nume important din teatrul românesc şi universal al secolului XX şi de la începutul lui XXI. Pentru spaţiul românesc, chiar fotografiile de pe prima copertă a recentei sale cărţi ne stau mărturie acestui adevăr: „Dana Dogaru şi Horaţiu Mălăele în Aceşti îngeri trişti de D.R. Popescu, regia Mircea Cornişteanu; Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc în Moartea unui comis voiajor de Arthur Miller, regia Felix Alexa; Marius Manole şi Ana Ciontea în Avalanşa de Tuncer Cucenoglu, regia Radu Afrim; George Constantin şi Emilia Dobrin în Burghezul gentilom de Molière, regia Alexandru Dabija; Sorin Leoveanu şi Elena Ivanca în Hamlet de William Shakespeare, regia Vlad Mugur; Oana Pellea şi Marcel Iureş în Visul unei nopţi de vară de William Shakespeare, regia Liviu Ciulei”.
O carte cu „strigăte şi şoapte”, de lectura cărora te desparţi cu greu, păstrând în suflet şi în minte o lume mirifică şi ispititoare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper