O carte care se scrie o singură dată într-o cultură

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Cu puţin timp înainte de apariţia, în 1982, la Minerva, a celei de a doua ediţii a Istoriei literaturii române de la origini până în prezent, revista Luceafărul publica o suită de microinterviuri cu editori, librari, bibliotecari, cititori şi cu anticarul Alexandru Enescu, distribuitor al ediţiei din 1941. O bibliotecară din Botoşani care deplângea, ca şi alţi colegi ai săi, lipsa Istoriei lui Călinescu din biblioteci, întrebată ce face când i se solicită cartea, răspundea: „Îi îndrumăm pe solicitanţi la Iaşi, acolo o au…“. Da, pot confirma că existau vreo trei exemplare la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu“, pe care, profesori şi studenţi, ne băteam pentru a o consulta. Vor mai fi existat cu siguranţă câteva şi în biblioteci particulare. Cam atât. Şi asta tocmai în oraşul în care marea Istorie fusese scrisă.
Într-o modestă casă cu cerdac, scăldată în verdeaţă, pe o străduţă dintr-un vechi cartier al Iaşiului, unde au locuit timp de opt ani chiriaşii Călinescu Gheorghe şi Călinescu Elisabeta, cum a rămas consemnat în îmbătrânita carte de imobil, la finele anilor ’30 ai secolului trecut, se cărau într-un flux ameţitor saci cu cărţi din biblioteci publice şi particulare, în primul rând din cea a lui Ibrăileanu, al cărui ginere, Gh. Agavriloaiei, era asistentul profesorului Călinescu. Se aduceau de asemenea reviste, ziare, documente de arhivă, manuscrise, fotografii, afişe etc. Iar de aici, din casa de pe frontispiciul căreia o placă memorială aminteşte astăzi că în ea a locuit şi a lucrat între anii 1936-1944 G. Călinescu, plecau la Bucureşti, pe adresa lui Alexandru Rosetti, textele proaspăt redactate, părţi importante din iconografie, corecturi, dar şi propunerile, reproşurile, temerile, somaţiile genialului autor. Perioada elaborării Istoriei este evocată memorabil de Ion Bălu în Viaţa lui G. Călinescu. În cronica din România literară la această biografie, Nicolae Manolescu remarca: „Un capitol palpitant mi s-a părut acela consacrat scrierii şi tipăririi marii Istorii a literaturii. Aventura cărţii din 1941 întrece în interes orice aventură poliţistă. Câteva zeci de pagini, dramatice, încordate povestesc nu numai lupta lui G. Călinescu cu materia operei sale critice, imensitatea lecturilor, memoria de elefant necesară, dar şi lupta cu timpul, căci evenimentele ameninţau să ruineze într-o clipă un efort de mulţi ani. Iată un capitol ce ne dă frisoane, ca şi acela al campaniilor anticălinesciene purtate în 1948 în Flacăra şi Contemporanul“.
Campaniile nu s-au purtat numai în 1948, iar subiectul lor l-au constituit nu doar Istoria, ci şi biografiile Eminescu şi Creangă, romanele sau publicistica lui Călinescu. Ele, campaniile, au continuat în „obsedantul deceniu“ şi mult după el, dar şi în perioada postdecembristă, fireşte cu alte mize. Campaniile de dinainte de ruptura din decembrie ‘89 sunt documentate riguros şi repovestite în volumul G. Călinescu faţă cu totalitarismul. Comentând aici această carte a reputatului editor şi istoric literar Nicolae Mecu am fost tentat să pun cuvântul totalitarism la plural, fiindcă „scriitorul total“ Călinescu şi opera sa s-au confruntat cu mai multe totalitarisme de diferite tipuri. Ce să ne mai mirăm că în „obsedantul deceniu“ marea Istorie era trecută la index, dacă în anii ‘40, confundându-se planurile şi punctele de vedere, etnicul şi ideologicul cu esteticul, fusese judecată – constată Nicolae Mecu – „aproape sub semnul codului penal“ şi generase „un scandal public“ de proporţii ce a depăşit cu mult graniţele literaturii şi ale culturii. Călinescu şi-a pus şi nici nu se putea să nu-şi pună împotrivă toate dictaturile: a proletariatului, a extremei drepte, a „corectitudinii politice“, avant le lettre, ca şi dictatura, aş zice ura, dogmaticelor şi violentelor pseudonime, cu eufemisticul termen al lui Ion Brad. ţine de destinul acestei Cărţi a cărţilor, unică în cultura noastră şi nu numai, faptul că în ea s-a tras, aşa-zicând, din toate poziţiile şi sub toate dictaturile. Dar monumentul a rămas neclintit. Şi au fost destui „trăgători“ de elită ca, de pildă, Şerban Cioculescu, ale cărui critici, observa Al. Paleologu într-un interviu pe care i-l luam în anii ’70, “…sunt de o precizie şi de o justeţe fără replică. Numai că în urma acestor critici atât de juste opera rămâne în picioare, pentru că ea avea altă motivaţie decât cea pentru care a fost atacată… este o operă eroică, extraordinară, care ţine de genul epic, şi când spun asta mă refer la sensul clasic de epopee… Ea începe, de altfel, cu o invocaţie care s-ar putea asemăna cu «Cântă zeiţă…». Cam aşa sună prefaţa şi începutul acestei formidabile cărţi“.
Şi ceea ce Nicolae Manolescu numea aventura elaborării Istoriei, dar şi destinul ei dramatic după ce a fost tipărită îndreptăţesc cuvântul pronunţat de Paleologu: epopee, ca şi pe cel de odisee, folosit de Nicolae Mecu. Corespondenţa lui Călinescu cu marele său editor Alexandru Rosetti dă seamă de modul cum au trăit cei doi cărturari aventura spirituală a edificării unei inegalabile opere. Întrucât „argumentele nu creează valoare“, Istoria era concepută de Călinescu ca o grandioasă punere în scenă: „Cu clişee cât mai numeroase, cartea trebuie să fie feerică… Vreau să pun o mică hartă cu geografie literară, distribuind ca în filologie autorii pe sol. Însă harta pură e inelegantă. Eu desenez destul de sprinten, totuşi aş vrea o hartă de pictor, ca periplele, mică, cu valuri stilizate la mare, burguri proiectate, munţi în proiecţie şi nume proprii de înaltă caligrafie picturală, distribuite printre aceste elemente. Crezi că e nimerit. Ar avea cine s-o facă? Ar fi izbitoare pentru cititorul străin“.
Apărută în 1982, cu adăugirile autorului, după o ediţie-copie scoasă de Iosif Constantin Drăgan, la Roma, Istoria lui Călinescu a avut un ecou fără egal în spaţiul culturii noastre. Primul tiraj s-a vândut literalmente pe sub mână şi, deşi considerabil, s-a dovedit cu totul nesatisfăcător. Am intrat atunci, ca jurnalist cultural, în multe librării. Am putut constata şi consemna date privind cota incredibilă a interesului pentru marea Istorie. Era încă un aspect care părea să confirme ceea ce afirmase îngrijitorul devotat al noii ediţii, Al. Piru, şi anume că o astfel de carte „se scrie o singură dată într-o cultură şi face mândria unui popor, mândria poporului român“. Citând această frază, vreau să spun şi că impactul reeditării Istoriei lui Călinescu în urmă cu 32 de ani depăşea cu mult, dar într-un alt sens decât cel de la apariţia primei ediţii, cadrul literar, el fiind resimţit puternic în masa largă a cititorilor de cele mai diverse profesii şi preocupări, ca şi de clasa politică şi de ideologii vremii. Nu în ultimul rând a surprins, ca să nu zic a şocat, fermecătoarea prospeţime a Istoriei lui Călinescu, deşi trecuseră peste ea 41 de ani. Cei ce nu o cunoscuseră până atunci, ci doar auziseră la şcoală sau citiseră câte ceva despre ea s-au trezit în faţa unei cărţi care parcă fusese scrisă azi. Altora li s-a confirmat pe deplin că Istoria lui Călinescu este şi o carte-mamă a unei strălucite generaţii de critici, istorici literari şi eseişti, cel puţin în ce priveşte limbajul critic şi perspectiva estetică. O carte-mamă mai ales pentru cei care s-au îndepărtat de Călinescu, urmându-i sfatul: se apropie de mine cine se îndepărtează de mine! (citez din memorie). Paradoxal, de fapt numai aparent paradoxal, tocmai unii dintre aceştia s-au dovedit a fi (mai mult sau mai puţin, după posibilităţi!) călinescieni. şi asta pentru că s-au îndepărtat, dar nu s-au despărţit de Călinescu. Erau, să ne aducem aminte, oarecum la modă în anii ‘80 „despărţirile“, după modelul despãrŢirilor de Goethe şi de Noica. Altceva înseamnă însă îndepărtarea de Călinescu. Ea implică profund ideea imposibilei despărţiri.
Cominterniştii mutanţi postdecembrişti s-au opintit şi în monumentala Istorie călinesciană. Război prea mare pentru nişte mititei ca ei. Între altele, nu le convin, lor şi comanditorilor lor, faimoasa „Prefaţă“ şi mai ales eseul final despre „Specificul naţional“. Ca entităţi incerte şi de nicăieri sau de pretutindeni, ubi bene, ibi patria, cominterniştii fac alergie la specificul naţional. Şi cum ar putea să le convină lor, apostoli ai destrămărilor, faptul că un geniu ca
G. Călinescu proclamă şi demonstrează că literatura este legitimaţia unităţii de neam, de teritoriu şi de limbă a unui popor, a poporului român?! Fapt e că lui Călinescu i-a fost dat să trăiască şi să creeze într-o istorie zbuciumată, într-o ţară şi într-o cultură aflate sub zodia provizoratului, a fragmentarului, cum zicea Cioran, fără vocaţia monumentalului, care la el era devoratoare. În fine, spiritul călinescian a căzut pe un teren nepregătit cultural, moral şi ostil politic. Probabil că „omul universal“ Călinescu, despre care vorbea fascinat Adrian Marino, aderent şi el apoi la tagma detractorilor, a venit prea devreme sau poate prea târziu în cultura noastră. Dar a construit o operă care transcende graniţele istorice şi de mentalitate. Acel prezent din titlul marii Istorii este un prezent continuu. Genialul ei autor avea dreptate să-l asigure, într-o scrisoare, pe Alexandru Rosetti: „…totul formează o naraţiune unică, pe o idee, ce se va vedea mai târziu“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper