Noaptea de cultură

Un articol de Cornelia Maria Savu

Târâş-grăpiş la început, cu aplomb de vedete mai apoi, nopţile albe ale muzeelor, ale galeriilor şi, de opt ani încoace, ale institutelor culturale (din Bucureşti) şi-au ocupat un loc în faţă între poveştile urbane de primăvară–vară.
Modelul european–american altoit cu entuziasme autohtone are mulţi şi statornici susţinători. Degustătorii noctambuli de cultură la conservă migrează cu mare, cu mic, perpedes, cu bicicletele, cu rolele, cu skate-board-urile, cu motoarele şi chiar cu automobilele (dacă reuşesc!) între locaţiile cu lumini aprinse festiv unde sunt aşteptaţi să se uimească de surprizele pe care le-au pregătit muzeografii, galeriştii, curatorii, într-un cuvânt, specialiştii din amintitele instituţii. Trasee muzeale special concepute, proiecţii de filme, lecturi publice, muzici, târguri de artă, artă în cort şi artă la perete, dans, improvizaţii, gastronomie tradiţională, jocuri, concursuri şi câte şi mai câte, de la asfinţit şi până în zori, spre satisfacţia vânzătorilor de la minimarketurile nonstop şi nu tocmai spre încântarea celor de la transportul în comun de noapte.
La o repede ochire, aceste începuturi de weekend foarte animate (cultural) par să fie guvernate de două principii cu rădăcini robuste la noi: acum ori niciodată şi celui care are i se mai dă. Cozile pe patru rânduri, buluceala descurcăreţilor, călcatul pe bombeu şi aluziile printre dinţi la decedaţii din stirpea maternă ţin, fireşte, de primul. Luarea cu asalt a muzeelor şi galeriilor (câteva) care tot anul au public numeros (după standarde româneşti!)  ţine de al doilea.
O seamă de amendamente se impun. Unu: insolitul vizitei nocturne, permise doar o dată pe an, facilităţi pecuniare, dorinţa de a participa la sărbătoare, de a fi în rând cu lumea. Un must carevasăzică. Restul ţine de civilitatea urbană a fiecăruia şi ce e reprobabil nu se întâmplă numai la noi. Că ar fi bine să nu… e o altă poveste. Doi: dincolo de valoarea şi de atractivitatea patrimoniului, de prestigiul câştigat în timp, muzeele respective nu sunt doar nişte încăperi în care au fost adunate, vorba clasicului, „trofee şi lucruri moarte”. Cei ce gestionează acest patrimoniu ştiu că „viitorul e în trecut” (T.S. Eliot, Burnt Norton) şi ştiu să facă trecutul să vorbească şi prezentului. Iar în galeriile cu pricina se petrece artă vie, în care creatorii interrelaţionează cu publicul nu de azi, de ieri.
Ceea ce am scris acum e valabil pentru Bucureşti şi ţine de câteva notaţii din fugă, dar şi de privitul de la firul ierbii. Cele zece nopţi de până acum au dovedit, una peste alta, că lipsa educaţiei prin artă din învăţământul nostru (zis) de cultură generală e un mare păcat. Voi continua. Şi nu uitaţi, pe 20 iunie, ne revedem la Noaptea Institutelor Culturale.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper