Negociatori la muzeu

Un articol de Cornelia Maria Savu

Fata plângea cu lacrimi amare, de i se scutura vesta din denim plină de capse şi lanţuri. Şi îi tremura creasta vopsită siclam, turcoaz şi negru, un fel de accesoriu de coif roman. Nu erau semne de alint ori răzgâială, doar durere adâncă, până la ultima boabă strivită între gene. Fata cu prenume shakespearian, Miranda, fusese trimisă acasă pentru că îşi colorase părul în nuanţe neagreate de şcoala pe care o frecventa. Şi, drept pedeapsă cu adaos, nu i se permitea nici să participe la stagiul de o noapte pe care colegii ei urmau s-o petreacă într-unul dintre cele mai mari muzee din lume. În intimitatea colecţiilor, alături de ghid şi de profesori. Fata, în vârstă de cinsprezece ani, vizitase muzeul de mai multe ori. Şi ştia surprinzător de multe amănunte despre artefactele şi istoria instituţiei. Dar visase mai bine de o lună la noaptea cu pricina şi acum părea că plafonul jos de nori londonezi îi picase drept în moalele capului acoperit de buclucaşa creastă. Bunica în grija căreia se afla Miranda, una dintre cele mai bune poete de limbă engleză (şi reputată traducătoare din clasicii antichităţii), i-a negociat vizita nocturnă. A mizat pe importanţa educaţiei prin istorie şi artă, a invocat teribilismele adolescenţilor şi fata şi-a împlinit visul. Iar peste două zile, creasta Mirandei s-a colorat în albastru, negru şi alb. Întâmplarea din 1993 mi-am amintit-o când am participat la protestul faţă de tratamentul scandalos la care Primăria Municipiului Bucureşti supune, de câţiva ani încoace, Muzeul Naţional al Literaturii Române. O instituţie unicat, de rang naţional, subordonată unei primării municipale (!).
Protestul, în două etape, în faţa sediului PMB, pe splai, şi în faţa (încă) sediului MNLR, a fost iniţiat, pe facebook, tot de un tânăr, cu câţiva ani mai mare decât vârsta Mirandei în 1993. Tânărul Alex, dotat cu portavoce, a fost sufletul evenimentelor. La care au participat scriitori, artişti vizuali, muzicieni, editori, jurnalişti, universitari ce au colaborat cu instituţia la proiectele ei culturale, şi-au publicat cărţile la Editura MNLR, au avut expoziţii în sălile muzeului, au susţinut concerte aici. Încă mă iluzionez să cred, după un sfert de secol postdecembrist, în virtuţile justiţiei şi, cu obstinaţie, să am respect faţă de proprietate. Nu fac o anchetă în acest text, dar nu pot să nu-mi pun întrebări pe care le-au pus şi ceilalţi participanţi la protest. De ce nu s-a negociat cu proprietarul clădirii din Bulevardul Dacia, căruia i s-a retrocedat sediul, prin sentinţă definitivă, în 2010, dispus s-o închirieze? De ce consilierii primăriei au votat împotriva plăţii chiriei, prevalându-se de faptul că nu sunt bani? Dacă luăm de bune cifrele vehiculate la protest, atunci chiria pe patru zile plătită de primărie pentru sediul închiriat până când clădirea ei de lângă Cişmigiu va fi restaurată ar fi acoperit chiria lunară a MNLR. Oare amintiţii consilieri şi-au dat seama că prin gestul lor lasă de izbelişte un patrimoniu cultural excepţional? Şi o instituţie unicat, al cărei interimat la conducere a fost prelungit nepermis pentru rangul ei naţional? Ţine de domeniul absurdului că aşa ceva se petrece într-o ţară în care există tot felul de legi de gen festiv clamate, şi, în fapt, neaplicate, cum sunt Legea Cărţii, Legea Limbii Române şi retoric–sărbătoreasca zi a Culturii Naţionale, enumerate aşa, la o repede ochire.
Protestatarii nu au avut cu cine să dialogheze. La primărie, cei ce asigură paza edilului şi a consilierilor au aşezat repede grilaje pe trotuar şi s-au retras în spatele ferestrelor fumurii. În Bulevardul Dacia au venit două microbuze cu jandarmi. Printre ei, şi câteva persoane care aveau, peste cămăşile uniformei, bluze largi, pe pieptul cărora scria, negru pe alb, Negociator. Ca într-un blockbuster american filmat cu buget redus pe străzile Bucureştiului. Nu ştiu dacă i-a impresionat ceea ce au spus tinerii – mulţi şi buni cunoscători ai muzeului, în frunte cu Alex, dar, după cum priveau cu stânjeneală în jur, era clar că făceau parte din alt film. De alt fel de negociatori are nevoie MNLR. De profesionişti care să-l repună în drepturi şi să-i protejeze patrimoniul. De profesioniştii direcţiilor specializate de la Ministerul Culturii, aşa cum i se cuvine unui Muzeu Naţional. Ai cărui muzeografi, restauratori, editori şi nou manager – iniţiator şi coordonator de proiecte culturale de anvergură – ştiu să facă din MNLR un muzeu viu.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper