Modul de lucru al eseistei Aura Christi

Un articol de Marian Victor Buciu

Într-o confesiune preliminară la acest recent volum (Nietzsche – Dostoievski: elogiul suferinţei, Ed. Academiei, 2013), Aura Christi dezvăluie unele circumstanţe biografice, familiale şi familiare, care i-au precedat eseul, evidenţiat ca interdisciplinar: lectura, dar şi scrisul, mediate de boală, îndeosebi de miopie. Autoevaluarea programatică a opului oarecum masiv (şi a… hopului biografic) ia chip radicalist: pretenţia sa este de a fi produs un eseu „exclusivist, subiectiv, elitist”.
Asupra procedurii se-ntoarce în începutul, cum spuneam, ponderosului, dificilului său volum. Mai întâi fixează evantaiul legat la vedere al temelor, comune lui Dostoievski şi Nietzsche, în chip de nesfârşită recurenţă: viul, masca, Iisus, raporturile dintre sclav-stăpân, maestru-ucenic, supraomul multi-ipostaziat, amoralitatea,  decadenţa, motivul suferinţei – subliniază, în corpul cărţii, de altfel precizat în titlu – în principal.
Cât priveşte metoda, deduc că ea este una cumulativă. Un soi de hiper-metodă, de sincretism sau de totalitarism procedural. Fără grija clivajului intern. Am luat act de autoreflexia procedurală adiţionând precizările, de regulă succinte, neexplicate, pe parcursul scrisului, respectiv (auto)lecturii. Conştientizată este o interdisciplinaritate subiectivă, determinantă în eseul mentalitar, critic, filosofic. Se adaugă metoda descriptivă, de altfel inevitabilă, dar, citim în alt loc, şi aceasta ajunge personalizată, cât se poate de original şi paradoxal: descriere imaginativă, antihermeneutică. Totul se află pe o undă de şoc: la operă de elită şi elitistă, lectură pe potrivă – foraj într-un „mecanism abscons” (294). Surprinzător, şi din nou şocant, doi prozatori, Proust şi Musil, balizează extensia procedurală. Mai întâi, iată, metoda re-analizei fragmentariste şi multiunghiulare, a baronului proustian Charlus, apoi metoda musiliană, definită ca fiind una a prolixităţii deliberate. Un tematism deopotrivă propriu şi impropriu induce printr-o precizată supunere la obsesiile tematice. „Tipologia”, suprem performantă, potrivit mai jos citatului N. Breban, este o aplicaţie preluată de la M. Bahtin, ilustru poetolog interesat, se constată acum, de (de)dublarea parodică a personajelor. Distanţarea de critica universitară, doct-superficială adesea, desigur, postura afişat antipostmodernă, tipologia privată de naratologie, permiţând identitatea autor-narator (este îngăduit Lev Şestov, care, în Dostoievski şi Nietzsche, crede că şi autorul Idiotului vorbeşte prin Mîşkin), îi aparţin autoarei, chiar cu subliniat orgoliu.
Aura Christi scrie deliberat obsesiv, maniacal, asumat. Alege sau – ceea ce este acelaşi lucru – se lasă aleasă de scrierea, consecutivă lecturii, marcată, la exemplu lui Fr. Nietzsche, de lentoare, multiperspectivism, aprofundare. Limbajul, uneori inventiv lingvistic (oameni timonici, „să vulcănească”), prin recurs la recunoscute „analogii enorme”, este şi poetizant. Fie în siajul lui Breban: suferinţă gâfâindă, viscerele sufleteşti, haina psihicului, stomac moral, oglinzile carnivore sau oglinzile eurilor carnivore. Dar fie şi coborât în argou, familiaritate nudă: va bodogăni, mârâie, „limbajul său (al lui Kirillov, n.n.) de muscă contradictorie şi parşivă”.
Analiza ei este oprită de confesional, şi atunci comunică nedumerirea mamei de a-i şti eseistei legăturile (inter)mundane, adânci, de tip existenţial. Cea care scrie textul pe care-l avem sub privire poate recunoaşte şi excesul asupra unor aspecte puţin semnificative, abuzul de citate necomentate. Se poate chiar autocalifica negativ într-un poem citat (fapt încă mai extins în opera sa poetică de care nu mă ocup direct aici). Şi tot de metodă (fapt straniu, datorită libertăţii şi complexităţii sincretice: postmodernistă!) ţine inserarea de poeme proprii, adică ceea ce aş numi referinţa intra-textualistă. Acesta înseamnă referinţa la propriul scris anterior, la toată opera: la romanul Noaptea străinului, scris întru aparenţa fantasticului şi esenţa realismului abisal, subteran, ca atare dostoievskian, ori, în vreo trei rânduri – citeşte: contexte – la formula conceptualizantă: istm ontic. Iată ce pot spune, preliminar, despre acest eseu, care se vădeşte pe o latură, liric, patetic, recurent, circular, însă fără a se dispensa de pregnanţa analizei.
Să notez ce reţin şi din textele de escortă. Din postfaţa scrisă de
Şt. Borbély reţin mai puţin opoziţia ostentativă la hermeneutică ori, într-o şi mai mică măsură, conexiunile temei limitei la peratologia lui G. Liiceanu. Restul se impune parcă de la sine: dionisismul şi apolinismul trăirii bolnave şi suferinde, atacate, după Nietzsche, cu asumare şi naturaleţe, în paradoxul, indeterminarea şi excesul lor, în afinitatea sau confinitatea autoarei cu maestrul Breban.
Pornind de la propuneri explicite, şi acestea recurente la autoare, în prefaţă, Nicolae Breban extrage din volum o metodă aproximată, cu largheţe, drept eseistică. Mai apoi, într-un fel, acum, restrictiv, o califică drept circulară şi proustiană. Pentru ca, în „sinteză”, să fie precizată, acceptată la propunerea eseistei, ca fiind interdisciplinară. E cazul, socotesc, aici, al unui comparatism extins, însă dincoace de proceduri zise universitare, cu o „erudiţie” vie, printr-o lectură pe deplin trăită. Nu multiplele referinţe comportă obiecţie, una de aspect neesenţial, dar, în unele rânduri, antologarea şi reprimarea glosei. Eseul este dispus de Breban într-o linie deja venerabilă, de perenitate şi inactualitate, trasată de N. Steinhardt şi Al. Paleologu. Calificat tranşant drept curajos, nou, fin, original, eseului i se evidenţiază riscul limbajului, ba chiar şi experimentalismul. Fapt surprinzător la marele romancier, declarat mefient faţă de (neo)avangardă. Chiar şi faţă de postmodernismul, de care unii îl descoperă totuşi ataşat spontan, intuitiv, uneori în postură de precursor. Dar aceştia nu sunt, desigur, cei care nu le recunosc calitatea reală nici precursorilor noştri substanţial înnoitori, producându-le iritare şi dezicere de demersuri comune dintre cele curente. Eseul înlănţuie cu tărie mai multe teme, peste care Breban aşază amoralitatea, o supratemă, în siajul gândirii lui Fr. Nietzsche, făţiş reanunţată ca fiind tratată de el însuşi în eseul Aventurierii politicii româneşti, prin boala hybris-ului. Fundalul şi fundamentul articulării eseului, afin şi confin prefaţatorului, coboară, spre a se ridica, în filosofia presocratică, centrată asupra ontosului, a viului, cu termenul, mai curând deconceptualizant, luat în uz de autoare. În fine, tot aici Breban recunoaşte, mai presus de toate, izbânda reflectării personajelor. Fără naratologie, constat că rezultă o originală şi profundă tipologie (nu în sens taxonomic) a romanului. În această privinţă, citirea unui personaj al lui Dostoievski, Mâşkin, idiotul, împinge eseul, cum se mai observă, în pragul de sus al capodoperei.
În prefaţa sa, Nicolae Breban prevede faptul că eseul „va fi ocultat sau răstălmăcit”. Cred că ocultarea este conjuncturală sau contextuală, de altfel, într-o (rea) măsură, chiar pentru scriitorul însuşi. Răstălmăcirea potenţială şi textuală avertizează în mod repetat (im)postura curentă a metodei şi a interpretării. Amândouă par ţintite sau ţintuite asupra lui Dostoievski şi Nietzsche. Si privesc un context metodic şi hermeneutic larg, universal.
Dar riscul cultural şi creator de tip „exclusivist, subiectiv, elitist”, probat plenar aici, prin(tre) Dostoievski şi Nietzsche, se cuvine încurajat şi elogiat, atât pentru raritatea, cât şi pentru exemplaritatea sa.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper