Miza romanului românesc

Un articol de ION CREŢU

„Romancierii desenează harta
existenţei, descoperind una sau alta
dintre posibilităţile umane.“
Milan Kundera

Sub acest generic au avut loc, la Alba Iulia, în zilele de 7 şi 8 iunie, Colocviile romanului românesc, eveniment care s-a bucurat de o bogată şi selectă participare – scriitori, critici, poeţi – din ţară şi din Italia. Ca şi în alţi ani, la pupitrul de comandă s-a găsit Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România. Pentru a da o măsură a valorii participanţilor, ar fi poate suficient să-i menţionăm pe Alexandru Vlad, Radu Aldulescu, Ioan Groşan, Gabriela Adameşteanu, Doru Mareş, Dan Cristea, Daniel Cristea-Enache, Gabriel Chifu, Cosmin Ciotloş, Aurel Pantea, Cornel Nistea etc. Discuţiile, încheiate cu festivitatea de premiere a celui mai bun roman românesc pe anul 2013, s-au desfăşurat în jurul temei „Miza romanului românesc de azi”. O relatarea detaliată a acestui eveniment va fi găzduită, probabil,
într-un număr viitor al revistei Discobolul. Subsemnatul a avut o intervenţie care ar putea fi rezumată astfel:

Voi întârzia la propunerea lui Alexandru Vlad de a accepta ca punct de plecare al demersului meu sensul etimologic al termenului „miză“, aşa cum este definit el de Dicţionarul explicativ, respectiv „Sumă de bani pe care o depune fiecare dintre participanţii la un joc de noroc şi care intră în posesiunea câştigătorului”. Sugestia prozatorului clujean mi se pare operantă şi obiectivă şi, de aceea, demnă de consideraţie; oricum, mai atrăgătoare decât o abordare pe linie strict teoretico-literară, de obicei abstractă şi greu de aplicat. În acest sens, contribuţia lui Milan Kundera la înţelegerea romanului, aşa cum apare ea în Arta Romanului, mi se pare suficient de pilduitoare. Două citate, scurte, menite să lumineze menirea/ miza romanului, deopotrivă cu aşteptările cititorului de la roman. Scrie Kundera: „Romanul nu e o confesiune a autorului, ci o explorare a ceea ce reprezintă existenţa umană în capcana devenită lume”. Şi mai jos: „Romanul nu examinează realitatea , ci existenţa. Iar existenţa este câmpul posibilităţilor omeneşti, tot ceea ce poate deveni omul, tot ceea ce este el capabil să facă”. Personal, cred că orice autor îşi propune o atare miză când se dedică actului creator romanesc, măsura în care el reuşeşte sau nu, mai bine sau mai puţin bine, să atingă acest ţel, este o altă discuţie şi ea ţine de talentul fiecăruia în parte. Din acest punct de vedere, romanul românesc contemporan nu face excepţie. De ce, totuşi, dacă lucrurile stau aşa, romanul românesc nu se bucură de o mai bună vizibilitate pe plan european şi de o atenţie sporită din partea marilor premii literare? La această întrebare răspunde, socot eu, tocmai abordarea propusă de mine, pe urmele sugestiei făcute de Alexandru Vlad. Voi începe prin relatarea unui fapt anecdotic, fără să garantez autenticitatea lui. Să-i reţinem doar aspectul didactic. Se spune, insist, se spune, că Ion Caramitru, căruia i se repeta mereu că seamănă cu marele Robert De Niro, este primit de acesta cu ocazia unei vizite făcute de compatriotul nostru în Statele Unite. Discuţia s-a desfăşurat, până la un moment dat, în plăcuta surpriză a lui Robert de Niro, care avea prilejul să cunoască un actor de film român cu un palmares impresionant, cu roluri principale, în teatru (inclusiv Hamlet, pe scena Teatrului Naţional) şi în film (inclusiv Luchian etc.). Şi, întreabă, De Niro, cât câştigi, domnule, la un film? Cam o sută de mii de lei, răspunde Caramitru. Iartă-mă, eu nu ştiu valoarea monedei româneşti, ce poţi cumpăra cu banii ăştia? Păi, pot să-mi cumpăr o maşină Dacia, explică Ion Caramitru. La auzul acestor explicaţii, discuţia s-a curmat scurt şi întrevederea a luat sfârşit. Pentru Robert De Niro, Caramitru era un actor fără miză. Succesele lui nu făceau nici cât o ceapă degerată. Cam în acelaşi mod se poate imagina o discuţie, mutatis mutandis, între, să zicem, Philip Roth – sau oricare mare romancier occidental – şi un autor român. Indiferent de numărul titlurilor publicate, al premiilor naţionale primite, când vine vorba despre… miză, lucrurile devin irelevante. Ceea ce vreau să spun este că, atunci când luăm în discuţie un numitor comun de tip capitalist – banii –, romancierul român este un pârlit. De aceea, mai important, mai relevant în acest moment, mi se pare să discutăm despre statutul (concret) al scriitorului în societate decât despre miza (abstractă) romanului. E greu de imaginat cum este posibil ca un autor care stă aplecat peste coala albă şi desenează cu sângele lui „o hartă a existenţei” să trăiască la nivelul unui asistent social. Ce fel de societate este aceea care nu se dovedeşte capabilă să recunoască un statut privilegiat sau măcar demn, pur şi simplu, unui explorator al rostului fundamental al omului pe acest pământ? Fireşte, nu trebuie absolutizat elementul material/ pecuniar al mizei fiindcă altfel, Pavel Coruţ ar fi mai bine situat în istoria literară decât Nicolae Breban –, dar nici să-l ignorăm cu suficienţă. Acestui element, desigur, se cuvin adăugate criterii de evaluare de natură estetică – compoziţie, personaj, limbă, filozofie etc. –, asupra cărora nu insistăm, menite să completeze imaginea pe care ne-o formăm asupra conceptului de miză – în cazul romanului.
Definiţia propusă de Alexandru Vlad se dovedeşte utilă şi ne scoate din capcanele unei teoretizări sterile, fapt dovedit şi de aplicarea ei de către apropiaţii artei moderne, aşa cum ne demonstrează Will Gompertz în studiul său O istorie a artei moderne. În ultimul capitol, intitulat „Arta de azi: Celebritate şi bani 1988-2008 – prezent”, opera de artă nu doar că nu este disociată de miza financiară, ci este privită definitoriu prin prisma valorii ei de piaţă: cu cât se vinde mai bine o operă de artă cu atât are o valoare mai mare. Din acest punct de vedere, aventura artistică a unei mâini de tineri născuţi în anii 1960-1980 – Gary Hume, Michael Lucas, Damien Hirst, Tracy Emin et all. – este mai mult decât revelatoare. Ce-i uneşte pe aceşti tineri artişti/ lupi britanici este dorinţa lor de succes/ celebritate, bazată pe o puternică doză de originalitate, şi încununată cu surprinzătoare reuşită financiară. Doar un singur exemplu: Tracey Emin „a lipit pe un cort numele tuturor celor care i-au fost iubiţi … şi şi-a dezgolit în mod repetat trupul şi sufletul în numele artei şi al publicităţii”. Rezultatul? A fost a doua femeie care a reprezentat Marea Britanie la Bienala de la Veneţia, iar lucrările ei se regăsesc în colecţii dintre cele mai celebre: Tate, MoMA, Pompidou. Aşadar, care este numitorul comun între un Rembrandt şi Tracey? Valoarea? Asta o va decide timpul. Pentru moment, faptul că lucrări ale ambilor artişti se vând la peste un milion de lire.
Există voci care susţin că viaţa comercială a unei opere de artă diferă de cea a unei opere literare: dealeri, saloane, case de licitaţii etc. Adevărul este că şi în cazul cărţilor există – nu la noi, desigur –, o infrastructură şi un tip de marketing care pot ridica „miza” unui roman. Din păcate, editorii (cu excepţii notabile) şi librarii – când nu sunt aceeaşi – îşi dau mâna pentru a lua pielea de pe un autor. Editorii ţin tirajele – tirajele secunde etc. – secrete chiar faţă de autori; librarii, fără excepţie, nu se folosesc – în beneficiul cititorului – de acel instrument atât de comun în Occident de tatonare a vânzărilor (topul celor mai bine vândute cărţi etc.), iar agentul literar a refuzat să fie înfiinţat. Marketing-ul literar lipseşte aproape cu desăvârşire: lansările de carte se fac cu cheltuieli minime sau, dacă se fac, se fac, de obicei la sediu, tururile marilor oraşe cu autorii pentru autografe etc. sunt practic absente (din motive, chipurile, de lipsă a finanţelor), cărţile care beneficiază de premii literare nu sunt prezentate în librării drept câştigătoare etc., pe scurt, autorul – producătorul!! – este lăsat singur în bătaia vânturilor. Dacă la aceste elemente adăugăm starea tot mai jalnică a bibliotecilor – foarte multe dintre ele desfiinţate – absenţa unui personal calificat în industria cărţii, scăderea interesului faţă de lectură, faptul că autorii sunt prostiţi să se angajeze în propagandă ideologică, faptul că revistele cultural/ literare nu-şi pot permite să-şi remunereze colaboratorii etc. etc…. În aceste condiţii, a discuta – savant, elaborat, subtil – despre „miza romanului românesc contemporan” mi se pare pur şi simplu o imensă ironie.
La toate astea, aş adăuga un element total descurajant pentru scriitor: unii – nu puţini – dintre factorii de conducere ai vieţii literare de la noi sunt depăşiţi de situaţie (sunt anacronici), se complac în dulcea companie a unor tabuuri şi comandamente estetice din alte vremuri, sunt ignoranţi ai comenzilor pieţii, dispreţuitori faţă de mersul lucrurile în lume, nu ostenesc să vânture cu o superioritate păguboasă ideea că, de pildă, numărul cititorilor nu este important, că, aşa cum zicea… Camil Petrescu, dacă ai 3-5-6 cititori buni, trebuie să fii fericit. De acord, este un punct de vedere, dar, atunci să nu ne mai mire mica, infima vizibilitate pe care o are literatura română în lume. Este greu să ne imaginăm că un editor străin – indiferent din ce ţară occidentală – se va arătat interesat să publice un autor român ale cărui tiraje nu depăşesc o mie de exemplare! Aşa ceva este de neconceput.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper