Memorie şi metodă: istorii politice în clinică

Un articol de OCTAVIAN BUDA

Neamurile care-şi uită rădăcinile identitare sunt condamnate la ignorare istorică, pe ele nu le tutelează zeiţa Mnemosyne. Medicul Mihail Mihailide ştie foarte bine acest lucru: domnia sa lucrează de bune decenii la prezervarea memoriei medicinei româneşti, iar acest efort nu cunoaşte nici pauză şi nici selectivitate relativă. Ceea ce face eminentul doctor, elaborând articole, eseuri, studii sau volume consistente este, nici mai mult, nici mai puţin, o istorie a societăţii noastre transpusă în planul progresului medical. De aceea, prin recent apărutul volum Medicii şi seducţia puterii. Miniştrii Sănătăţii, 1945-1989 (Viaţa Medicală Românească, Bucureşti), Mihail Mihailide ne surprinde încă o dată în chip esenţial. Subliniind caracterul dramatic al unor episoade consumate în acel interval istoric nu înseamnă că punem între paranteze valoarea ştiinţifică şi umanitară a efortului marii majorităţi a corpului medical de la noi. Dimpotrivă, accentuăm curajul, onestitatea şi dăruirea cu care reprezentanţii breslei lui Asklepios au înţeles să-şi facă datoria faţă de oameni, ţinându-şi cuvântul dat prin sacrul jurământ hipocratic. Iată destule motive pentru ca autorul să evidenţieze vocaţia şi dedicaţia acelor medici care, ridicându-se deasupra condiţiilor economice şi sociale aspre, pervertite îndeosebi de prejudecata ideologică, au izbutit să-şi edifice cariere profesionale ireproşabile, preluând arta vindecării de la maeştrii formaţi în perioada interbelică. Ei au ştiu să-şi dezvolte aptitudinile printr-un studiu dedicat, profitând de rarele burse în Occident sau aiurea, şi unii dintre ei au devenit apoi, mai cu seamă după 1965, adevăraţi miniştri ai domeniului de excelenţă al sănătăţii din România.
Autorul are dreptate atunci când îl invocă, metodologic, pe politologul francez Raymond Aron, cel care arăta fără cusur diferenţele între sistemul pluripartinic al democraţiei de tip apusean şi sistemul partidului unic din totalitarismul comunist. În primul caz, succesiunea la guvernare determina şi calitatea actului decidentului politic, obligat să propună cea mai bună ofertă la nivel central şi regional. În a doua situaţie, stăpânul partidului unic săvârşea şi numirile, cel mai adesea în deplină necunoştinţă de cauză. De unde şi enorma impostură administrativă şi tragicele consecinţe pentru comunitate. Cazul corpului medical de elită era însă întrucâtva diferit, căci marii doctori erau căutaţi de liderii politici în scop personal, apoi eventual recompensaţi cu funcţii înalte în sistem. Din aceste motive, în mod frecvent, profesionalismul era condiţia, iar nu accidentul biografic pe care se clădea o carieră administrativă.
Cât priveşte situaţia ministerială în sănătate, Mihail Mihailide disociază cu subtilitate cele două mari secvenţe ale perioadei comuniste de la noi. Dacă până în 1965 a precumpănit tendinţa explicită şi de forţă a sovieticilor de a impune o politică de tip colonial, ca „şefi de orchestră”, după aceea, „naţional-comunismul” ceauşist a însemnat o concentrare asupra originalităţii şi a valorilor româneşti.
Tragismul situaţiei anterioare însă nu poate fi pus în discuţie de nimeni. După război, învăţământul de toate gradele din statele Europei Centrale şi de Est aflate sub ocupaţie rusească era obligat să pregătească cu orice chip şi pe scară largă elemente umane loiale integrării în „paradigma” impusă de la Kremlin, iar acest lucru era realizat adesea cu preţul sacrificării calităţii formării profesionale. De „intervenţia competentă” în varii domenii se ocupau omniprezenţii şi autoritarii consilieri sovietici. În registrul medical situaţia a fost dramatică, în primii ani de după Ocupaţie. Epurările politice din Facultăţile de Medicină, care se adresau în primul rând celor competenţi, au făcut numeroase victime (aici am putea invoca dramele profesorilor Grigore T. Popa sau Iuliu Haţieganu, emblematice în sensul cel mai tragic). Începând cu anul 1948, după aşa-zisa „Reformă a învăţământului”, şi-au făcut sistematic apariţia noile elemente-cheie ale pregătirii şcolare: discriminarea socială a elevilor şi a studenţilor, ideologizarea programelor analitice, introducerea obligatorie a limbii ruse şi orientarea masivă spre cultura slavofilă. Învăţământul românesc, inclusiv cel medical, a fost aservit unor obiective politice şi ideologice străine spiritului şi interesului naţional, pornind de la ferocitatea respingerii geneticii de către Stalin şi ajungând la pseudo-ştiinţa lui Trofim Lîsenko şi a Olgăi Lepeşinskaia.
În context, să amintim, pe urmele lui Mihail Mihailide, de planul Valev. Economist sovietic, Emil Borisovici Valev a elaborat în 1964 un plan prin care României i se rezervase exclusiv funcţia de „furnizor de produse agricole” pentru piaţa comunistă integrată sub tutela rusească. În învăţământul nostru medical lucrurile s-au desfăşurat după acelaşi morbid tipic. Activişti notorii, lipsiţi, din păcate, de relevanţă morală, s-au dovedit a fi un histolog precum Vasile Mârza, un miciurinist pur şi dur, dar şi un stalinist dintre cei mai făţişi, şi nu în ultimul rând, cardiologul Aurel Moga, s-o spunem direct, politrucul care l-a eliminat din Facultatea de Medicină de la Cluj pe eminentul savant Iuliu Haţieganu.
Şansa şcolii române de medicină, după cum subliniază autorul, a constat în abilitatea unor profesionişti „distinşi” de a fi plătit preţul compromisului politic, izbutind în acest fel să asigure continuitatea cu sănătoasa şi performanta tradiţie interbelică. Spre exemplu, Constantin Parhon şi Daniel Danielopolu, savanţi de primă mărime şi înainte de război, şi-au prezervat statutul şi poziţia, renunţând la verticalitatea morală în plan politic şi continuând să activeze ştiinţific în structura noului stat român. Maleabilitatea politică le-a salvat acestora nu numai cariera, dar s-a reflectat pozitiv şi asupra generaţiilor tinere pe care cei doi savanţi urmau să le formeze.
Fireşte, de multe ori trecerea de la o poziţie politică şi ideologică la una radical opusă ridică numeroase semne etice de întrebare. Să ne raportăm la cazul unor „eugenişti” de calibru în epoca interbelică, deveniţi apoi „comunişti” de marcă, spre pildă, puţini ştiu că în frunte cu neurologul Gheorghe Marinescu şi endocrinologul Constantin Parhon, printre cei care au semnat actul de constituire a Societăţii Regale de Eugenie în 1935 s-au numărat patriarhul Miron Cristea şi filosoful Constantin Rădulescu-Motru. Iuliu Moldovan, Sabin Manuilă şi Constantin Parhon (care preia societatea întemeiată de Marinescu) au format, în 1939, Uniunea Societăţilor Eugenice din România, sub conducerea endocrinologului român. La data respectivă, Parhon era şi preşedinte al Federaţiei Latine a Societăţilor Eugenice. Uniunea în cauză fusese constituită cu intenţia explicită de a organiza la Bucureşti, în septembrie 1939, al doilea congres internaţional al Federaţiei, după primul congres, care avusese loc la Paris în 1937. Reuşita scenariului lui Parhon a fost însă împiedicată de izbucnirea războiului, dar ce distanţă între poziţia eugenistă a unui savant român înainte de 1948 şi „fierbintea” adeziune comunistă ulterioară, după lozinca „Partidul, Poporul şi… Hormonul”!
Un alt episod semnificativ evocat de Mihail Mihailide în volumul menţionat este cel al „adaptabilităţii” unor personalităţi ale lumii medicale de la noi, indiferent de natura regimului politic. Cu alte cuvinte, un Mihai Ralea sau un Tudor Arghezi au fost de găsit şi în lumea medicilor români. O situaţie exemplară, din acest punct de vedere, o constituie poziţia inflamat-pro-monarhistă (pro-carlistă) a profesorului Daniel Danielopolu din 1936, afirmată într-o şedinţă a Senatului: „Să reprimăm cu ultima asprime apucăturile extremiste şi să nu ne fie frică de ameninţările nimănui. Dar în acelaşi timp să avem o astfel de atitudine, încât să se ştie că vrem să fim stăpâni în ţara noastră, că vom face toate sacrificiile pentru a apăra şi neamul, şi religia şi că vom susţine totdeauna, cu credinţă, singura formă de guvernământ ce ne poate asigura pentru vecie şi integritatea neamului, şi hotarele ţării, ce ne poate asigura şi continuitatea în acest progres uimitor ce nu încetează a realiza neamul românesc, adică Monarhia”. Dacă alăturăm acest fragment altora, numeroase, provenind din intervenţiile (evident, nelibere!) din perioada comunistă ale doctorului Danielopolu, vom înţelege de ce intelectualul român a fost mai mereu sub vremi în ţara eternei Mioriţe!
A nu se înţelege din aceste sumare pilde că doctorul Mihailide etichetează moral sau generalizează un soi de apreciere procustiană în plan deontologic a comportamentelor înalţilor demnitari medici din perioada „roşie”. Dimpotrivă, cu o înţelegere empatică, domnia sa ştie să impună o metodă critică, preferând să vadă „partea plină a paharului”, ceea ce, în definitiv, este şi adevărat, şi just. Dintr-o astfel de perspectivă, autorul apasă asupra constatării că majoritatea miniştrilor Sănătăţii cu formaţie medicală au fost profesionişti serioşi, sobri şi oneşti, aşa cum s-a întâmplat în situaţia unor profesori ca Eugen Proca, marele urolog de la Spitalul Fundeni sau Radu Păun, un eminent internist, care a dat şi un monumental Tratat de Medicină internă în dificilii ani ’80.
Medicii şi seducţia puterii. Miniştrii comunişti ai Sănătăţii acoperă, prin informaţie şi detaliu, o perioadă delicată a istoriei vieţii medicale de la noi, având marele merit de a fi propus o abordare sine ira et studio a unui interval temporal minat de probleme morale şi de episoade tragice. Cartea se citeşte cu nedisimulat interes, te prinde de la prima pagină, deşi are o rigoare documentară care ar părea prolixă la prima vedere. Despre calitatea retorică şi fluenţa stilistică a manierei în care a fost scrisă cartea citată nici nu se mai cade să mai vorbim, căci aceste trăsături definesc de multă vreme statura de autor consacrat a doctorului Mihail Mihailide.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper