Lumina şi umbra. Cannes 2014

Un articol de MAGDA MIHĂILESCU

Nu se întâmplă des, dar se întâmplă. Există momente pe parcursul unui festival când, văzând un film, îţi spui că nu se poate, trebuie să ia un premiu. Chiar dacă întrecerea de abia a început şi nu ştii ce te mai aşteaptă. Este mai mult o presimţire, greu de explicat, unii cred că mai degrabă ar fi vorba de un wishful thinking care ţine de orgoliul criticului de a fi primul care a zis-o, a scris-o. Oricum, este un sentiment bizar. În avalanşa de peliculă care urmează, se mai întâmplă să şi uiţi feeling-ul dintâi, înşelarea iubirilor fiind, mai ales la un festival precum Cannes-ul, exerciţiu curent. Nu aşa s-au petrecut lucrurile cu Timothy Spall, unul dintre interpreţii fetiş ai lui Mike Leigh, protagonistul filmului acestuia Mr. Turner. A fost al doilea titlu din competiţie, proiectat în dimineaţa următoare deschiderii. Aveam să mai vedem zeci de filme prin toate secţiunile, dar silueta masivă a actorului englez ne-a urmărit pe mulţi dintre noi. Peste unsprezece zile, în seara premiilor, nu am fost deloc surprinşi să-i auzim numele, strigat pentru a-şi ridica trofeul acordat celui mai bun actor. Mr. Turner nu este chiar un biopic clasic, în faţa ochilor nu se desfăşoară, cronologic, o biografie ca la carte. Substanţă ar fi fost din belşug, pictorul (1775-1851) fiind contemporan cu o istorie a marilor evenimente: Revoluţia Franceză, războaiele napoleoniene, zorii revoluţiei industriale. Filmul lui Mike Leigh acoperă doar ultimii 25 de ani din viaţa artistului, epoca unei căutări febrile a misterului luminii care îi inundă tablourile. Am parcurs destule filme despre pictori, dar cred că este pentru prima oară când spectatorul chiar poate să vadă cum ia naştere lumina, ca experienţă a privirii, din câteva mişcări de pensulă şi multe, foarte multe obsesii despre frumuseţea naturii dezlănţuite până la înfricoşare. S-ar putea să fie doar o legendă, dar legarea de catargul unui vas a pictorului dornic să vadă, să simtă apropierea furtunii cu tot ceea ce înseamnă ea, învolburarea norilor, fulgerele luminoase, ameninţarea valurilor, rămâne un moment antologic, perfect plauzibil, dacă îl raportăm la trecerea prin viaţă a omului mai mereu îmbufnat, mormăitor, vorace, nemulţumit de cei din jur, cu excepţia tatălui de care îl leagă o surprinzătoare afecţiune. Restul, deşi prin preajmă au roit câteva femei devotate, prilej al unor emoţionante portrete cinematografice (ciudata menajeră, văduva grijulie) şi oameni de seamă ai timpului, de la rivalul John Constable la estetul Ruskin, cu stilul său pompos, restul, spuneam, este rezervorul unei imense singurătăţi. Alături de Stephen Frears şi Ken Loach, Mike Leigh aparţine restrânsului grup de cineaşti care lucrează în marginea sistemului britanic, acolo unde au asigurat controlul absolut al operei. Nu e de mirare că realizarea unui film se întinde pe câţiva ani, în cazul de faţă numai pregătirea a durat trei.

cannes-2014
Pe cât de luminos în înfrigurarea sa ni s-a arătat Mr. Turner, pe atât de întunecat, de înspăimântător a fost Foxcatcher al lui Bennett Miller (SUA), cineast poate mai puţin cunoscut, dar al cărui nume începe să ne spună multe, dacă pronunţăm titlul unuia dintre filmele sale, Truman Capote. Poveştile sale sunt adevărate şi, chiar dacă ficţionalizează pe întinse fragmente, talentul său rămâne acela de a păstra, mai mult, de a intensifica esenţa. A existat un astfel de Foxcatcher, excentricul miliardar John du Pont care, luând sub aripa sa protectoare un cunoscut sportiv, Dave Schultz, fost campion olimpic la lupte, a sfârşit, după nouă ani (1996), prin a-l omorî. Dincolo de acest story, filmul lui Miller ne oferă oribilul tablou al unei Americi grav atinse de nevroza succesului. Sentimentul iremediabilei boli se strecoară cu subtilitate în corpul filmului şi, chiar dacă ştim întâmplarea cea adevărată, o fascinaţie a perversităţii răului însoţeşte curgerea naraţiunii. Nu i te poţi sustrage multă vreme, mai ales datorită unei alte interpretări de zile mari, cea a lui Steve Carrel, cunoscut, culmea, mai ales ca actor de comedie televizionistică. Pe bună dreptate s-a spus la Cannes că un personaj total necarismatic a executat o adevărată performanţă a şarmului. Bogat şi, chipurile, generos, ba chiar patriot, dornic să-şi lege numele de o şcoală a viitorilor campioni cărora la asigura, pe domeniile sale, o impresionantã tabără de antrenament, du Pont este, în realitate, o minte bolnavă care se vede nu numai un Mecena, ci şi un cunoscător al tainelor sportului, gata oricând să arbitreze, să antreneze etc. Prima victimă va fi, în 1987, Mark Schultz (Channing Tatum), luptător, câştigător la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, pare-se, la sfârşit de carieră, eşuat într-o măruntă slujbă şi într-un apartament sărăcăcios. Un misterios telefon îl va chema la palatul nababului, gata să-i pună la dispoziţie totul, dar absolut totul, în vederea pregătirii pentru Olimpiada viitoare. Luxul, opulenţa, îl vor despărţi de singura fiinţă apropiată, fratele său Dave, luptător şi el, ademenit, încetul cu încetul, de acelaşi „vânător de vulpi“. Megalomania demenţială a acestuia din urmă se etalează într-o scenă impresionantă când, în faţa bătrânei sale mame (Vanessa Redgrave), mare iubitoare de cai, joacă rolul de antrenor al celor doi fraţi. Amestec de nebunie şi de atracţie homo (a se vedea cum îl atinge pe Mark, sub pretextul antrenamentelor), încă nu pe de-a-ntregul desluşit de psihologi, Steve du Pont nu se mărgineşte la zâzania strecurată între cei doi fraţi. Instinctele criminale nu se mulţumesc cu atât. Acuitatea crescândă a discursului narativ a fost răsplătită de juriu cu Premiul pentru regie.
Oarecum între cele două filme mai sus evocate, Mr. Turner şi Foxcatcher, se situează, prin tonalitatea sa amar-sentimentală, Jimmy’s Hall de Ken Loach, cineast inconturnabil când vine vorba de selecţia canneză. Cred că nici el nu mai ştie de câte ori a fost în competiţie. Îi aduc aminte criticii: de 12 ori. „Nu pot să cred“, mărturisea cineastul, „chiar este extraordinar. Trebuie să amintesc că nu mi se datorează numai mie, ci colaborării de lungă durată cu scriitoarea şi producătoarea Rebecca O Brien“. Istoria reală a avut primul cuvânt; povestea lui Jimmy Gralton, singurul irlandez expulzat din propria sa ţară, după ce în 1932 s-a întors, la capătul a 10 ani de exil. Cel dintâi gând a fost de a-şi ajuta mama la treburile fermei, dar observând cu tristeţe închistarea concetăţenilor săi în cutume pe care le credea depăşite, atunci când este rugat să redeschidă un fost salon de dans, nu ezită prea mult. Oamenii redescoperă, la început cu timiditate, treptat cu dezinhibare, plăcerea de a fi împreună, bucuria de a dansa în ritmurile mai noi ale jazzului. Dar, într-o societate în care educaţia aparţine, prin lege, exclusiv bisericii, cultura dansului, a muzicii, ba chiar şi cea a desenului, nu pot fi admise în spaţii laice. Jimmy Gralton va fi obligat să ia din nou drumul exilului, spre disperarea oamenilor care blochează drumul cu bicicletele. Asistăm la una dintre acele mici scene tipice lui Ken Loach, care ştie să pună la cale un protest din mai nimic.
Şi David Cronenberg, alt cineast care nu ratează niciun Cannes, dacă agenda sa rimează cu cea a festivalului, aduce pe ecran o realitate răsştiută: turpitudinea morală a Hollywoodului din Maps to the Stars, văzut ca o planetă a tuturor înşelătoriilor, minciunilor, invidiilor, geloziei, cinismului, desfrâului, loviturilor joase, în care până şi incestul se transmite ca o moştenire de familie. La 13 ani, o mică vedetă masculină s-a uns, deja, cu toate alifiile. La 16 ani, o aspirantă feminină este gata pregătită să înfigă cuţitul pe la spate. Chiar de-a adevăratelea. Totul despre Eva, filmul din 1950 al lui Mankiewicz, pare o poveste pentru copii, în comparaţie cu inventarul ororilor din pelicula lui Cronenberg care copleşeşte ecranul cu nenumărate trimiteri la nume reale ale Hollywoodului de astăzi. Aproape că ne trezim adăugând şi noi, altele, în gura mare. Cuprins de o febră demascatoare, ca şi în Cosmopolis, unde calul de bătaie era capitalismul, frenezie dublată atunci de una a citatelor din Marx, sperietoarea numită Hollywood se doreşte acum îmblânzită de lecturi din opera unui scriitor angajat, Paul Éluard, mai exact din celebra sa poezie Liberté. În mizeria uzinei de vise, versurile „Sur mes cahiers d’écolier. Sur mon pupitre et les arbres. Sur le sable, sur la neige. J’écris ton nom, Liberté“ sună, vorba cuiva „ca dracu’“. A dat în boala ideologiei Cronenberg, provocatorul cinstit de altădată. Sincer de tot, Premiul pentru interpretare feminină atribuit lui Julianne Moore, pentru rolul dezaxatei Havana, mi s-a părut exagerat. Asta nu îi scade cu nimic statutul de foarte bună actriţă. Juriul ar fi avut de unde să aleagă, dar, bănuiesc, numele lui Cronenberg trebuia onorat, fie şi indirect.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper