Locuri în afara limitei

 

În lunile martie-aprilie ale acestui an, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti a organizat, în colaborare cu Muzeul Naţional al Ţăranului Român, evenimentul Spaţiul muzeal la limită, constând în conferinţa Spaţiul muzeal la limită. Între arhitectură şi discurs şi workshop-ul Locuri în afara limitei.
Tema workshop-ului a fost aceea de a descoperi moduri prin care arhitectura poate însoţi tendinţa contemporană a spaţiilor muzeale de a-şi părăsi limitele prin tot felul de activităţi. Am urmărit identificarea mesajelor pe care le poate purta o astfel de intervenţie în spaţiul public (în cazul nostru – un sit la alegere în zona Pieţei Victoriei) în strânsă corelare cu mesajele şi valorile promovate prin intermediul discursului muzeal.

16-17-imagine-echipa-4 16-17-imagine-echipa-5 16-17-imagine-echipa-1-var- 16-17-imagine-echipa-3
Soluţiile elaborate de fiecare echipă în parte au fost variate şi au atins aspecte diferite ale problemei, deşi aproape toate echipele au simţit nevoia amplasării obiectului propus în micul parc dintre Piaţa Victoriei şi Muzeul de Geologie (chiar dacă era vorba despre un obiect amovibil). Această amplasare vorbeşte mai degrabă despre nevoia unei articulaţii la nivelul spaţiului public care să facă legătura între acesta şi muzeul care îşi face resimţită prezenţa poate mult prea discret.
Prin acest workshop am încercat găsirea de răspunsuri posibile, dar şi ridicarea de întrebări viitoare. Subiectul rămâne deschis şi posibil a fi reanalizat din alte perspective şi într-un alt context în cadrul unor ediţii viitoare.
În cele ce urmează, redăm pe scurt prezentările celor cinci proiecte elaborate, punctând nu numai strategiile de intervenţie, ci şi sensibilitatea fiecărei abordări în parte. Textele şi planşele elaborate se vor publica în volumul Spaţiul muzeal la limită. Între arhitectură şi discurs, alături de articolele prezentate în 27 martie 2014 în cadrul conferinţei cu acelaşi nume.

Îndrumători:
drd. arh. Anda-Ioana SfinteŞ
asist. drd. arh. LetiŢia BĂrbuicĂ

ECHIPA 1
Alexandru Adrian Baciu
Octavian Filer
Oana Corina Mocanu
Eliza Paloş
Anca Nicoleta Vîlceanu

O respiraţie – aşa a vrut Horia Bernea să fie Muzeul ţăranului Român atunci când l-a conceput. „O gură de aer“ menită să readucă normalitatea într-o lume care părea că a pierdut-o. Funcţia de muzeu ca gest vindecător a rămas impregnată în ceea ce este astăzi MţR.  Drept mărturie stau valorile pe care le promovează. Românii se regăsesc în ele când încearcă să se reîntoarcă sau să-şi reamintească de origini: tradiţie, credinţă, omenie, neam. Urmând discursul său, am încercat să păstrăm aceeaşi linie conceptuală în proiectul dezbătut în cadrul workshop-ului.
Propunerea noastră porneşte de la observarea modului în care în interiorul muzeului sunt „puse în scenă“ compoziţii spaţiale din viaţa ţăranului, prin elemente cu rol simbolic. Un astfel de element este covorul cu flori care reprezintă grădina din faţa casei. Pe acesta l-am tradus în intervenţia noastră, printr-un revers al gestului, sub forma unei amenajări florale care reface modele ale covoarelor tradiţionale în faţa muzeului, pentru a spune „covorul este o grădină!“. Unul din seria de sensuri ascunse privirii fugare, dar care dă profunzime mesajului muzeal în cadul MţR.
Totodată, într-un spaţiu accesibil publicului, am propus crearea unor alei sub formă de preşuri (marcate prin intermediul unor materiale diferite: pietriş colorat, lemn etc.) şi a unor mici zone de mobilier urban de inspiraţie ţărănească, menite să creeze spaţii de socializare şi relaxare sau „liniştire“.
Proiectul propus intenţionează astfel să readucă în atenţia publicului valorile şi spiritul ţăranului român. Păstrând un grad de subtilitate şi neagresiune, am încercat să redăm elemente care făceau parte din viaţa ţăranului, reinterpretându-le şi oferindu-le folosirii publicului, dar şi să semnalăm poveştile care aşteaptă să fie descoperite.

ECHIPA 2
Ruxandra Grigoraş
Rareş Fotău
Rareş Urzică
Anca-Maria Pănoiu

Muzeul Ţăranului nu este unul care să se dea vizitatorului pe tavă. MŢR provoacă. E incomod. E problematic. Irită ca o ghicitoare căreia nu îi găseşti răspunsul. Aveam nevoie, prin urmare, să gândim un obiect-semnal care să fie în stare să şoptească faptul că în apropiere pândeşte o experienţă diferită. Obiectul trebuie să fie, la nivel fizic, doar o alternativă care, odată aleasă, răsplăteşte persoana cu o poveste care să o implice, oferindu-se treptat înţelegerii. Totodată, ca să păstrăm deplina coerenţă cu muzeul, obiectul nostru va subîntinde ideea unei iniţieri. Şi cum orice iniţiere e dureroasă, şi experienţa oferită de obiect trebuie să încapsuleze o câtime de străduinţă, de îngustime, de piedică ce se cere depăşită. Lucrul ne-a dus cu gândul la trecere.
Poarta ţărănească din vechime avea armătura simbolică a trecerilor păzite de magic, a riscului schimbării contrabalansat de semnele apărătoare încrustate. Totuşi, nu ajungea. Ideii porţii, puternice în sine, îi lipsea durata. Ingredient nou, care odată descoperit ne-a dus spre forma unei porţi translatate, care devine tunel. Unul care în exterior să îşi menţină forma, iar în interior, prin montarea unor pereţi din împletitură de nuiele, să se îngusteze în maniera unei pâlnii în secţiune orizontală. Dificultatea discursului muzeal este sugerată astfel prin efortul de a te strecura printr-un spaţiu strâmt. Mai mult, împletitura oferă o filtrare specială a luminii naturale, aşa încât atmosfera din interior să fie încărcată de misterul îndantelărilor de lumină care ascund şi dezvăluie. În împletitură prindem măşti şi cruci cu pictură naivă. Obiecte cu forţă sacră care, întreţesute, sugerează amestecul de rămăşiţe păgâne şi de credinţă creştină din gândirea ţăranului.
Vrând să zgândărim vizitatorul numai cât să-l facem să revină, am gândit o anunţare şi o cernere. O iniţiere şi un drum. Am căutat să punem în ecuaţie stări şi simţuri, să implicăm intelectul, emoţia şi corpul, pentru a configura o experienţă pregătitoare deplină. La sfârşit, ne-am dat seama că nu ne-a ieşit doar un obiect-semnal. Ci un muzeu în mic, care ajută Muzeul mare.

ECHIPA 3
Ana Maria Crăciun
Ştefania Pană
Teodora Radu
Oana Dăscăloiu

Instalaţia propusă de noi a constat în amenajarea parcului dintre Piaţa Victoriei şi Muzeul de Geologie, dar şi a rondului din Piaţă.
Pentru amenajarea din parc a fost ales motivul fântânii, considerând că aceasta reprezintă, metaforic, ideea de plin şi gol, un flux de apă, dar şi un flux energetic şi de spiritualitate, elementul ei definitoriu fiind ecoul. Aici am amplasat douăzeci şi trei de fântâni. Una singură are apă potabilă, aflându-se în apropierea staţiei de metrou, intenţia fiind ca ea să reprezinte un punct de reper şi un loc de întâlnire pentru trecători. Restul de fântâni au rol decorativ şi senzorial, având înălţimi şi grosimi variate. Fiecare dintre acestea este umplută cu apă sau pietriş ori este lăsată goală, pentru a obţine sunete diferite atunci când redă ecouri.
O trecere de pietoni din cărămidă asigură legătura dintre amenajarea din parc şi cea din rondul din Piaţa Victoriei unde propunem plantarea cu grâu a unei movile înălţate cu 1,5-2m faţă de nivelul zero al carosabilului. Pe această suprafaţă este marcată o spirală printr-un pavaj, de asemenea, de cărămidă. În tradiţia românească, aceasta este reprezentată adesea pe vase de lut, astfel că de sus rondul poate părea un vas tradiţional, uşor de asociat cu Sala Hrana, existentă în muzeu.
Instalaţia propusă se ataşează Muzeului Ţăranului Român, creând un tot unitar prin materialele folosite şi coerenţa mesajului. Muzeul poate obţine vizibilitate şi atrage segmente de vizitatori noi şi importante, iar locuitorii oraşului pot beneficia de o experienţă interactivă şi senzorială inedită, în spaţiul public, care stârneşte interesul de a vizita muzeul „cu alţi ochi“.

ECHIPA 4
Cristiana Elena Călin
Ştefan Mircea
Sabin-Costin Prodan
Nu există nimic mai sincer sau mai firesc decât gestul de a pune o întrebare, iar Muzeul Ţăranului Român doreşte, prin expoziţiile sale, să ne întoarcă la o atitudine mult mai personală faţă de o lume aflată, de fapt, în fiecare dintre noi. Maniera onestă în care Muzeul ne destăinuie spiritualitatea şi simbolistica ţăranului român ne-a condus spre un obiect ce ar urma să fie ludic, firesc şi să se lase modelat. Forma sa finală s-a concretizat într-un acoperiş tradiţional din paie, în această ipostază mereu primitor şi mereu în schimbare, după cum hotărăsc trecătorii ce îl adoptă ca joc. Obiectul se lasă modificat prin repoziţionarea de către utilizatori a snopilor de paie pentru a deveni adăpost deasupra locului dorit. Apoi, la sosirea altor trecători, va fi schimbat din nou. Deoarece Piaţa Victoriei este un spaţiu mare, cu multe locuri ce nu comunică vizual între ele, propunem un număr de semnale de dimensiuni mici care să compenseze acest lucru, sub forma snopilor de paie plasaţi în dreptul semafoarelor unde foarte mulţi pietoni aşteaptă zilnic. Aceste obiecte-indiciu intră în dialog cu obiectul propus prin asocierile făcute de cei care interacţionează cu ele, atât vizual, cât şi prin prisma propriei experienţe.

ECHIPA 5
Elena Ciurchea
Ana Maria Cojocaru
Lucia Elvira Butnariu
Adrian Alexandru Durlanu
Anca Iulia Tătulescu

Prin propunerea noastră am urmărit exprimarea unui spaţiu pozitiv, prietenos, care să producă un efect de resimţire a muzeului dincolo de graniţele sale palpabile şi care să pătrundă în subtilităţile oferite de o aşezare în afara contextului ei, participând dintr-un alt cadru decât cel muzeal, din natură. Prin poziţie, obiectul propus invită la experimentarea muzeului încă din afara lui. Este un mesager al muzeului, o vitrină interioară scoasă în exterior. Conţinutul urmăreşte expoziţiile din muzeu. Pentru început, urmăreşte simboluri preţioase pentru lumea satului.
Nicio casă ţărănească nu era lipsită de acea cameră frumoasă denumită odaia bună, în mare, un depozit al lucrurilor de valoare ale familiei. Încăperea era rar folosită, uneori pusă sub cheie şi deschisă la vizite sau de sărbători. Era o cameră de cinste în raport cu restul casei. Am integrat acest motiv al intangibilităţii camerei frumoase în propunere, reinterpretând-o ca modul din lemn recuperat, accesibil doar vizual prin goluri vitrate care, din cauza dimensiunilor mici ale geamurilor, lasă să se întrezărească imagini incomplete. Scopul este acela de a le stârni curiozitatea trecătorilor care vor dori astfel să vadă muzeul în întregime.
Întocmai ca şi în cazul discursului Muzeului Ţăranului Român, propunerea noastră solicită imaginaţia privitorului să completeze povestea prin prisma experienţelor personale. Pentru a-i incita curiozitatea, el trebuie făcut părtaş la o serie de experienţe care să-i dezvăluie parţial fragmente: mirosul de lemn vechi, ferestrele mici cu rame vopsite, încărcătura emoţională a gestului aplecării pentru a accesa un ochi de geam sau un interior văzut dintr-o perspectivă incomodă. Astfel, spaţiul muzeal se transformă dintr-un spaţiu intangibil care protejează într-unul care îl provoacă pe vizitator să experimenteze şi să îşi amintească.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper