Literatura română din Voivodina

Un articol de Constantin Cubleşan

În Banatul Sârbesc, după cel de al Doilea Război Mondial, populaţia românească din Voivodina a căutat să-şi afirme identitatea naţională prin toate mijloacele, nu în ultimul rând culturale. Iar literatura a devenit astfel o prioritate, tocmai în sensul cultivării şi menţinerii în uz a limbii materne. „Viaţa culturală a minorităţii române din Banatul Sârbesc, prin toate aspectele ei de manifestare“ – spune doamna Brânduşa Juica, în Prefaţa la studiul său de sinteză asupra a cinci decenii de literatură română din Voivodina, echivalând cu o istorie literară (La confluenţa a două culturi. Literatura română din Voivodina. 1945-1989. Prefaţă de Cornel Ungureanu. Editura ICRV. Zrenianin, 2012) – “uneşte în timp eforturile românilor de pe aceste meleaguri de a păstra limba maternă, obiceiurile, credinţa şi de a crea valori spirituale care să le afirme individualitatea în această zonă de contact etnic”. O viaţă literară intensă şi bogată a devenit astfel, în timp, o realitate deloc neglijabilă, ea făcând parte din ansamblul cultural al ţării respective dar asumându-şi, deopotrivă, tradiţiile în domeniu din România.
Literatura română din Voivodina a apărut la confluenţa celor două literaturi – română şi sârbă –, dar nu trebuie considerată, câtuşi de puţin, ca o creaţie în diaspora, cum ţinea să precizeze Slavco Almăjan, într-un studiu apărut la Novi Sad în 1996. „Inclusă în scenariul cultural al spaţiului în care s-a produs“ – continuă aceeaşi Brânduşa Juica – „literatura voivodiniană de expresie românească şi-a construit aspectul său specific, în special după schimbările provocate de momentul istoric 1945, urmând etape şi orientări diferite, de la regăsirea de sine, la iniţiere şi afirmare, până la integrarea în fenomenul literar românesc şi european”. Aparţinând deci unei literaturi tinere, în formare, de-a lungul anilor, traversând diverse orizonturi de evoluţie, scriitorii de-aici au simţit nevoia unor evaluări de ansamblu, periodice, tocmai pentru a-şi putea conştientiza şi defini cât mai exact, coordonata valorică pe care se situau în acele momente. Profesorul Radu Flora a realizat în 1971 o panoramă –  Literatura română din Voivodina (editată la Panciova) – ce sintetiza stadiul acestui fenomen la împlinirea unui sfert de veac de la data la care şi-a început activitatea, la Vârşeţ, Casa de Presă şi Editură Libertatea (1945), considerată a fi borna de referinţă pentru tot ce a urmat. În 1988, Ştefan N. Popa dă O istorie a literaturii române din Voivodina (editată tot la Panciova), cu o privire exegetică mai profundă şi mai detaliat analitică, fiind de semnalat apoi şi alte câteva lucrări referenţiale: Dicţionarul literaturii române din Jugoslavia (Novi Sad, 1989) datorat lui Costa Roşu; Antologia poeziei româneşti din Jugoslavia (Bucureşti,1995) în alcătuirea lui Simeon Lăzăreanu; un Compendiu bibliografic. Scriitorii (Paciova, 1997), precum şi câteva studii de proporţii, alături de alte antologii cu o cuprindere tematică redusă. Ampla abordare pe care o face Brânduşa Juica este însă cea mai sistematică, mai cuprinzătoare şi cea mai obiectivă de până acum, cu un discurs critic modern, autoarea având un ferm criteriu estetic în judecarea producţiilor literare ale scriitorilor voivodinieni de toate calibrele.
Pentru început fixează cadrul instituţional în care s-au plămădit acestea (Publicaţii, instituţii şi asociaţii culturale care au promovat şi stimulat evoluţia literaturii în limba română), analizând programul editorial al Casei de presă şi editură Libertatea („axă a culturii româneşti”) în evoluţia sa istorică, sub egida căreia se tipăreşte şi un organ de presă, ziarul Libertatea (mai 1945), cu apariţie săptămânală, ce promovează în 1947 suplimentul Libertatea literară, transformat ulterior în revista de literatură, artă şi cultură, Lumina (1946), cu sediul la Coştei, apoi la Vârşeţ şi, în fine, la Panciova, cu apariţie neîntreruptă până în prezent. Sunt menţionate emisiunile postului de Radio Novi Sad, în limba română, revista Femeia nouă alături de Satul, iar cu apariţii episodice, Lumina torăceană (la Begheiţi), Informaţia Uzdinului  şi Credinţa străbună (Uzdin). Fiecăreia din aceste publicaţii i se face o succintă fişă istorică şi analitică, abordându-se deopotrivă direcţiile tematice pe care evoluează scrierile promovate aici. Revistei Lumina i se consacră spaţii ample de prezentare, cu menţionarea numelor redactorilor şefi, cu principalii colaboratori, cu orizontul fluctuant de abordare tematică a realităţilor, ea rămânând constantul mijlocul de contact al cititorilor cu limba română literară, fiind principala „sursă de informaţii despre literaturile popoarelor şi naţionalităţilor iugoslave, despre literatura română clasică, modernă şi contemporană şi cea universală”. Atenţie i se acordă Societăţii de Limba Română, înfiinţată la Vârşeţ în 1962 şi Şcolii Superioare de Pedagogie din Zrenianin. Se trece apoi la detalierea momentului de fondare a mişcării literare (înfiinţarea în 1945 a Uniunii Culturale de Românilor) şi apariţia primei generaţii de scriitori în fruntea căreia se afla, ca veritabil ferment, Vasile Popa impunând un program de creaţie în care se specifica: „literatura românilor iugoslavi trebuie să fie: naţională, românească prin formă şi socială, progresistă, iugoslavă, prin conţinut”, criteriu asumat de întreaga mişcare literară românească; a fost „unul din ideologii tineri, de încredere, un deschizător de drumuri”. (Din 1948 însă, Vasile Popa a optat pentru exprimarea în limba sârbă, devenind Vasko Popa, unul dintre cei mai importanţi poeţi sârbi contemporani).
Creaţia scriitorilor din prima generaţie de după război este marcată de „implantarea realismului socialist”. Între fondatorii mişcării literare româneşti din Voivodina se numără Mihai Avramescu (1914-1981), preocupat de „fizionomia satului bănăţean”; Ion Bălan (1925-1976) „un Coşbuc întârziat”; Traian Doban (1920-2008), prozator în scrierile căruia se ilustrează „istoria acestor meleaguri”. Ca figură aparte, autoritară, se impune profesorul Radu Flora (1922-1989), „lingvist, dialectolog şi lexicograf, poet, prozator, critic şi istoric literar, folclorist, autor de antologii, de manuale şcolare, de cursuri pentru uzul studenţilor, cercetător al relaţiilor sârbo-române, traducător, animator al vieţii culturale”, fenomenul literar din acest spaţiu datorându-i mult. În fine, jurnalistul Ion Marcoviceanu (1922, încă în viaţă). Nu-i uită nici pe cei care au scris în limba română înainte de război: Simion Drăguţa (1920-1993) şi Teodor Şandru (1912-1993).
Între tinerii care au constituit prima generaţie cu aspiraţii moderne (Cornel Bălică, Mihai Condali, Petru Dimcea, Todor Creţu-Toşa), Ion Miloş se impune ca unul care a schimbat, prin atitudine nonconformistă, cursul de exprimare poetică sârbesc. Pe lângă scrierile originale, s-a ilustrat ca un fecund şi strălucit traducător, fiind considerat ca „un liant între culturi”. Mai sunt prezentaţi, din aceeaşi generaţie: Miu Mărgineanu, Miodrag Miloş, Iuliu Rista Bugariu apoi, iarăşi aparte, Florica Ştefan, şi ea optând, în cele din urmă, pentru limba sârbă, dar indiferent de idiomul în care s-a exprimat, „a purtat mereu (…) pecetea pragurilor strămoşeşti (…) cântându-le cu ardoare şi emoţie curată”.
Cum era firesc, Brânduşa Juica acordă atenţie aparte generaţiei de mijloc şi reprezentanţilor ei (avangardişti, modernişti, postmodernişti). Nuanţează conflictul dintre generaţii, şi câştigul deschiderii spre literatura europeană: „Discursul poetic se eliberează de descriptivism şi muzicalitatea versului clasic, impune un nou limbaj artistic şi, mai mult, forţează acomodarea clasicilor la specificul ideatic al vremii”. Meritul acestei înnoiri revine scriitorilor Slavco Almăjan, poet, prozator, eseist („imagolog”), opera sa „a evoluat sub semnul conştiinţei identitare şi a reuşit să îndepărteze limita dintre literatura minoritară şi cea majoritară”; Ioan Flora, poet şi traducător („În poeme aparent narative, construieşte scheme originale de exprimare, conform cărora elementul livresc se combină cu vizionarismul şi explorarea unor tărâmuri stranii”, reprezentativ fiind volumul O bufniţă pe patul morţii); Petru Cârdu, poet şi traducător („ţesătura textului poetic este plămădită dintr-un flux imens de imagini realiste după reţete neoavangardiste”, cultivând o „formă genuină de rezistenţă”). Sunt comentate operele unor Olimpiu Boitoş, Marioara Baba Vojinoviæ, Eugenia Ciobanu Bălteanu, Simeon Lăzăreanu, exeget (numeroase „portrete ale scriitorilor de limbă română”), Florica Marina Munteanu, Lazăr P. Mălaimare, Teodor Munteanu, Costa Toader, Ileana Ursu, Florin Ursulescu – o pleiadă ce reliefează veritabila identitate acestei literaturi.
Scriitorilor optzecişi li se prezintă scrierile, cu aplomb în individualizarea fiecăruia: Ioan Baba, Nicu Ciobanu, Pavel Gătăianţu, Mariana Dan, Aurora Rotaru Planjanin, Ana Niculina Ursulescu.
Un capitol aparte îl constituie literatura pentru copii, o premieră în asemenea studii evaluative, de sinteză. Desigur, nu este neglijată nici preocuparea exegetică – lucrări de critică şi istorie literară care împlinesc astfel rotundul unei literaturi cu profil distinct, evident. „La sfârşit de secol şi mileniu“ – spune Brânduşa Juica în concluzia demersului său temerar – „literatura română din Voivodina este o literatură a diversităţii tematice, care pendulează între tradiţional, modern şi postmodern, caracteristică determinată de câteva coordonate: realitatea, moştenirile şi rafinamentul artistic al scriitorilor”. Avem de a face astfel cu o exegeză pertinentă în totul, capabilă a da o imagine elocventă asupra unei părţi constituente, majore, a ansamblului literaturii române din zilele noastre.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper