În intimitatea secolului al XX-lea

Un articol de CRISTINA BOGDAN

Natalia Manoilescu-Dinu, Mărturia unei vieţi. Memorii, Editura Spandugino, 2014

 

Trecutul are mereu şansa de a captiva, de a atrage prin oferta de viaţă pe care ne-o face. Cu atât mai mult cu cât în societăţile închise, de tip concentraţionar, epocile anterioare (şi adverse) regimului la putere sunt scrise în cheie ideologică, cu cerneluri mistificatoare şi veninuri capabile să otrăvească minţile neatente sau neştiutoare. Recuperarea memoriei, a secvenţelor de istorie cenzurată sau deformată a constituit unul dintre principalele impulsuri editoriale postdecembriste. Ea s-a însoţit de o nestăvilită foame de modele umane, de trasee existenţiale verticale, menite să reechilibreze peisajul unei umanităţi cenuşii din punct de vedere moral şi puţin dospite la căldura intelectului. Rafturile memorialisticii româneşti s-au aglomerat, în ultimele decenii, cu paginile scrise, decupându-se figurile reprezentanţilor elitelor politice şi culturale interbelice, ţesute adesea din firul însângerat al anilor de recluziune.
Din tuşe delicate, grăbite, îngroşate sau obsesive a fost creată fizionomia unui timp, dându-ne posibilitatea să trăim „prin procură” epoci care nu ne-au aparţinut sau pe care le-am străbătut pe făgaşe diferite. Statutul de martor al unor vremuri dispărute pare a pune între paranteze problema scriiturii acestor volume (deşi majoritatea sunt seducătoare şi sub aspect stilistic), mizând pe dimensiunea sincerităţii dezvăluirilor, a autenticităţii notaţiilor. Călătorind alături de semnatarii memoriilor, pătrundem în intimitatea secolului al XX-lea, după cum Ioana Pârvulescu a ridicat cortina peste scena veacului al XIX-lea, chemând la rampă literatura subiectivă a epocii (memorii, jurnale, corespondenţă) şi înfăţişându-ni-i, în tonuri pastelate sau în culori puternice, pe ei, pe ele şi pe copiii lor.
Mărturia unei vieţi
La o viitoare ediţie a cărţii sale, Castelul, biblioteca, puşcăria. Trei vămi ale feminităţii exemplare (Humanitas, 2013), Dan C. Mihăilescu ar putea lua în considerare includerea unui capitol dedicat unui personaj feminin care traversează, cu eleganţă şi demnitate, toate cele trei niveluri menţionate în titlu. Natalia Manoilescu-Dinu (născută în 1920, în familia cunoscutului savant şi om politic Mihail Manoilescu şi a soţiei sale, Elena Vellan-Manoilescu) se bucură de o copilărie cu irizaţii aulice, păşind adesea în castel, pentru a se juca (împreună cu fratele ei, Alexandru) alături de Voievodul Mihai, fiul Regelui Carol al II-lea, readus pe tronul ţării cu sprijinul tatălui ei. Biblioteca este un companion nelipsit din viaţa acestei înzestrate doamne, una dintre foarte rarele prezenţe feminine în aula teologilor români, care şi-a găsit refugiul, chiar şi în cele mai complicate momente existenţiale, în cercetarea lucrărilor unor autori de prim rang filosofic sau teologic. Cât despre închisoare, chiar dacă nu i-a trecut personal pragul, a trăit-o intens dureros, văzându-şi tatăl în mai multe rânduri întemniţat (şi, în final, mort în detenţia de la Sighet) şi soţul adorat încarcerat timp de câteva luni. Castelul, biblioteca, puşcăria îşi au partea lor de viaţă luminoasă sau înnegurată în mărturiile Nataliei Manoilescu-Dinu, apărute anul acesta într-un elegant volum, ilustrat cu fotografii din arhiva familiei, la Editura Spandugino (după ce o parte dintre amintiri văzuseră lumina tiparului încă din 2007, la Editura Renaşterea). Cititorul va descoperi astfel secvenţe din viaţa privată a unei familii de elită, prin ocheanul cărora pot fi înţelese gusturi, tradiţii, mentalităţi, uzanţe, atitudini şi comportamente ale românilor aparţinând unei aristocraţii a neamului, dar mai ales a spiritului, din perioada cuprinsă între 1920 şi 1950.
Atentă la detalii, înzestrată cu un rafinat spirit de observaţie şi cu un talent deosebit pentru descrierile capabile să recreeze în mintea cititorului contextul înfăţişat, mânuind condeiul deopotrivă cu umor şi cu gravitate, Natalia Manoilescu-Dinu îşi spune povestea ca pentru ai săi. Sinceritatea pare uneori dezarmantă, autoarea dovedindu-se intransigentă cu propria persoană, analizându-şi cu scrupulozitate comportamentul şi scrutându-şi, în cheie creştină, conştiinţa încă din adolescenţă. Rândurile ei ne deschid ferestre către vârste (şi preocupările adiacente), oameni (apropiaţi sau cu care doar s-a intersectat la un moment dat), întâmplări şi locuri din ţară şi de peste hotare, pe care le străbate cu bucuria unui neobosit căutător de frumos. Deşi relatarea îmbracă preponderent veşmântul cronologic, scriitoarea simte câteodată nevoia să anticipeze sau să revină, anacroniile narative (analepsele şi prolepsele) creând punţi subtile între lumea de-atunci şi cea din prezentul scriiturii. Elementul de continuitate rămân oamenii prezentaţi, ale căror destine, spectaculoase sau tragice, se arcuiesc neaşteptat pentru cititor atât în paginile textului propriu-zis, cât şi în epilogul redactat de Mihai Dinu, pentru a-i însoţi pe protagonişti până la finalul vieţii.
Autoarea ne face părtaşii unei copilării idilice, trăite în atmosfera de poveste a unei familii exemplare, în care nu duce lipsă de nimic sub toate aspectele – material, intelectual, afectiv (1920-1934). Adolescenţa cu tente mondene (1934-1938) este urmată de un furtunos şi romantic episod al îndrăgostirii, soldat cu o nuntă şi, mai ales, un voiaj post-marital ce pare desprins nu din irealitatea imediată, ci din irealitatea basmelor. Primii ani de căsătorie (1939-1943), în pofida momentelor tensionate pricinuite de război, sunt trăiţi într-o atmosferă relativ senină, marcată şi de bucuria apariţiei celor doi copii, Anca şi Mihai. Din primăvara anului 1944, situaţia îşi schimbă radical cursul, încheindu-se, după cum notează cu luciditate, „zilele de altădată, cu ritmul lor regulat şi mai ales cu lipsa de griji” (p. 384). Etapele existenţiale sunt circumscrise şi prin descrierea locurilor în care a trăit sau prin care a călătorit. Casele familiei Manoilescu din Bucureşti, reşedinţele de la munte (la Buşteni) şi de la mare (la Mangalia) devin, la rândul lor, fundalul prezentării oamenilor de excepţie care le-au trecut pragul. Plimbările cu trăsura de la Buşteni la Sinaia sau la Predeal, vizitele la castelul Alexandrinei Cantacuzino din Zamora, zilele petrecute la moşia bunicii materne de la Cioruşelu sau vacanţele de la Mangalia – acolo unde se intersectau cu diverse familii (Iorga, Teodoreanu, Moisil, Agârbiceanu ş.a.) aparţinând elitelor sociale şi intelectuale româneşti – par decupate dintr-un album de epocă, în care defilează prin faţa ochilor noştri vestimentaţii, convorbiri, jocuri, maniere pe care nu le mai regăsim decât în cărţi.
Corabia marii iubiri
Îndrăgostită de călătorii şi dornică să surprindă aerul specific al fiecărui teritoriu, Natalia Manoilescu-Dinu nu pierde nici un prilej de a ne propune o evadare dintre fruntariile cunoscutului. Constantinopolul (loc al fascinaţiei absolute pentru fetiţa de 12 ani, va fi perceput dureros la maturitate, odată cu conştientizarea dezastrului căderii capitalei ortodoxiei sub stăpânirea musulmană), Budapesta, Viena, Veneţia (cu micuţa insulă Torcello), Verona (cu „pelerinajul sentimental” la presupusul mormânt al lui Romeo şi al Julietei), Polonia (unde îşi însoţeşte tatăl cu prilejul Congresului Inginerilor Români) – reprezintă câteva dintre spaţiile descoperite, în adolescenţă, alături de părinţi. La acestea se adaugă fabulosul voiaj de nuntă (prin mai multe oraşe din Germania, Scoţia şi cu vaporul până la Capul Nord), înlesnit de vânzarea unuia dintre cele două automobile deţinute, la vremea respectivă, de familia Manoilescu.
Dragostea pentru călătorii este alimentată de reala pasiune pentru artă, sub toate înfăţişările ei. În acest sens, partea a doua a memoriilor, intitulată Monumente, muzee, privelişti franceze, ne familiarizează cu un privitor înzestrat cu vaste cunoştinţe de istoria artei, capabil să propună modalităţi inedite pentru înţelegerea particularităţilor anumitor curente sau artişti. Călătorind alături de autoare prin muzeele pariziene, prin palatele şi castelele din proximitatea capitalei franceze, rătăcind prin orăşelele istorice (Chartres, Senlis, Verneuil sau Dreux) sau prin staţiunile de pe Coasta de Azur, chipurile schimbătoare ale istoriei şi volutele artei sunt luminate de farmecul naturii, înfăţişat mereu cu nedisimulată voluptate.
Din epilog, aflăm că în a doua jumătate a vieţii autoarea memoriilor a avut bucuria să călătorească, singură sau în compania soţului, în diverse ţări din Europa (Franţa, Germania, Elveţia) şi chiar până în America, pentru a-şi revedea fiica şi nepoatele, prilej, printre altele, pentru a vizita (de şapte ori!) Muzeul Metropolitan din New York.
Călătoria Nataliei Manoilescu-Dinu prin viaţă a atins numeroase insule de frumuseţe, naratoarea prezentând cu sinceritate şi cărările mai abrupte ale acestora. În spaţiul teologiei (căci a urmat cursurile facultăţii de profil între 1945 şi 1949) a resimţit mereu distanţa nejustificată şi dăunătoare dintre vocaţia intelectuală şi cea religioasă. Trăitoare în duh, înzestrată cu darul lacrimilor în timpul rugăciunii, problematizând pe cont propriu credinţa de la o vârstă fragedă, nu s-a sfiit să contureze din tuşe realiste portretele profesorilor săi sau să-şi mărturisească tristeţea de a nu fi întâlnit un autentic director de conştiinţă în persoana duhovnicilor pe care i-a avut.
Un lucru rămâne neştirbit de-a lungul tuturor încercărilor şi dificultăţilor acestui periplu, conferind stabilitate şi o permanentă emoţie revigorantă personajului-narator: dragostea pentru partenerul de viaţă. Frumuseţea scenei sărutului din faţa altarului bisericii Albă Postăvari, din povestea de dragoste dintre Cornelia şi Dinu Pillat, nu este egalată decât de romantica purtare în braţe a Nataliei de către Valeriu Dinu prin sălile veneţianului Palat al Dogilor. Din acel moment, îndrăgostiţii nu au mai părăsit corabia marii iubiri (după cum inspirat a numit-o Valeriu), navigând pe puntea ei prin apele învolburate sau limpezi ale timpului ce li s-a dat. În acest sens, toate faţetele volumului de faţă (Bildungsroman, carte de memorii, jurnal al unui teolog sau al unui istoric de artă) se topesc în textura unui răvăşitor roman de dragoste, capabil să stârnească invidii sau nostalgii. Condimentate cu acest miraculos ingredient, numeroasele pagini ale volumului de faţă (peste 600, fără epilog) se citesc uşor, cu fluiditatea pe care le-o conferă o scriitură clară, izvorâtă dintr-o minte bine mobilată şi o inimă deschisă către bucuria întâlnirii cu Dumnezeu şi cu semenii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper