În contratimp

Un articol de GEORGE NEAGOE

Maria Banuş, Însemnările mele: 1927–1944, vol. I, text stabilit, note şi comentarii de Geo Şerban, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2014, 552 p.

 

Din prefaţa editorului aflăm că primele mărturii diaristice ale Mariei Banuş se încadrau  printre regulile didactice stabilite de Institutul „Pompilian“, unde a studiat în gimnaziu viitoarea scriitoare. Aşadar, la început, notele par a fi probe de autodisciplinare, în descendenţa programului stabilit şi de elevul Titu Maiorescu. Totuşi, consecvenţa nu va fi o calitate nici în adolescenţă, nici în tinereţe. Caietele poetei, răspândite de-a lungul a şapte decenii, tind să devină jurnal abia după 1960. Până în 1932, reacţiile sunt sporadice.
Sensibilităţi
Titlul atribuit de Geo Şerban acestei reconstituiri este nepretenţios, în deplin acord cu lipsa de intenţie a autoarei de a literaturiza aici, deoarece şi-a asumat teza că textul artistic înseamnă mediere, prelucrare, artizanat. Paginile Însemnărilor mele au avut rol terapeutic. Au secretizat viaţa, fără a recurge la distincţii între public şi privat. De altfel, rareori s-a bucurat scriitoarea de tihna căminului şi a condiţiei biologice: „Femeia este, bărbatul devine. Rilke o ştia, ca de altfel toată gândirea germană, care vede în femeie ceva instinctiv, legat de pământ. Poate de aceea devenirea femeii-artist e atât de lentă, de grea. Începi prin a fi de acord cu lumea, pe când bărbatul îşi croieşte drum spre această înţelegere. Pentru femeie, începutul dramei spirituale e pierderea acestui acord, e neputinţa dureroasă de a mai cuprinde lumea prin simţuri, prin bucurie, prin lacrimi, prin trăire simplă“ (1 martie 1938, p. 101).
Jurnalul reprezintă, în cel mai înalt grad, disputa cu propria ereditate. Teama de visceralitate i-a antrenat îndoiala şi frustrarea la contactul cu hârtia. Sănătatea şubredă i-a periclitat mereu profesia. Totodată, o perioadă lungă a fost nemulţumită de apartenenţa etnică. E posibil ca seria de coerciţii aplicate evreilor la data respectivă, nu doar în ţară, s-o fi înverşunat împotriva comunităţii. Dar şi mai clar o irită comoditatea burgheză a asimilaţilor, precum soţul ei: „Mai mult, îl dipreţuiam. Mai am romantisme de-astea ieftine. Îl vreau neprins, nedelimitat. Mă indispun numele evreieşti pe care le înşira: aici stătea Feier, aici Ioşua, aici Isu. Îl văd, jidănaş mic alergând pe străzi cu alţi jidănaşi mici, făcând «şotii». Am o criză de antisemitism“ (2 iunie 1939, p. 238).
Trebuie remarcat însă că una dintre temele recurente ale primei părţi (1927-1944) este proiectul de roman Viii şi morţii, niciodată publicat. Maria Banuş respectă încă o dată convenţiile estetice ale vremii: luciditatea actului creator, excesul autoscopic al personajelor şi autenticitatea. Locul prozei anunţate va fi luat de carnetele de lucru. Analizându-şi cartea de ficţiune, va ajunge la problematica literaturii în eventualitatea schimbării din temelii a sistemelor politice. Scenariul imaginat are valoare pythică: „E probabil cã lumea e şi va mai fi câtva timp avidă – până la o răsturnare completă şi o nouă aşezare socială – de literatură cu mase, orchestrată în simulacru, plană, o pojghiţă subţire, fragilă, care se sparge la prima suflare. Ce înseamnă evenimente mari social-economice? Capitalul trece dintr-o mână într-alta, viaţa pentru o anumită pătură devine mai confortabilă, instituţiile vechi suferă o mică schimbare. Ei şi? Ai să scrii romane care vor avea ca eroi Capitalul, Reacţiunea, Revoluţionarii? Pasiunile oamenilor vor fi altele? Oamenii vor suferi, se vor bucura, vor muri pentru comitete, culturalizare, industrializare?“ (p. 77). Toate interogaţiile ţâfnoase, pro-estetice, de la douăzeci de ani, vor deveni realităţi distopice. Speranţele vârstei nu se vor realiza. În schimb, aberaţia denunţată – a controlului conştiinţei civice – va deveni lege. În 1934, Maria Banuş decripta întreaga structură a realismului socialist. Era anul când Andrei A. Jdanov, la Congresul Scriitorilor din Uniunea Sovietică, trasa directivele respectivei metode.
În preajma Revoluţiei
Însemnările mele conţin şi reacţii intime. Senzualitatea şi efuziunea domină raţionalul. Cu toate acestea, nu regăsim nimic misterios, niciun fior al conştiinţei feminine. Nici despre pragmatism nu cred că putem vorbi, ci despre încercarea de a se ancora la realitate, faţă de care a rămas mereu în contratimp. Nu neapărat fiindcă nu a observat ce se întâmplă în lume. Marea problemă a personalităţii Mariei Banuş a constat în inabilitatea de a se adapta. Cine va căuta literatura va trebui să urmărească această pacoste. Există, de asemenea, o chestiune biografică fundamentală, care va ajunge amprentă a destinului. Scriitoarea s-a născut în 1914. O afiliere la aşa-zisa generaţie 1927 nu era exclusă. Eliade, Vulcănescu, Cioran, Ionescu, Noica, Petru Comarnescu nu apar nicăieri. Nici măcar Mihail Sebastian. Cercul ei de cunoştinţe gravita în preajma lui Zaharia Stancu şi a colaboratorilor lui principali de la revista „Azi“ – Geo Bogza şi Eugen Jebeleanu. Acestora li s-au alăturat filosoful Harry C. Ionescu-Gulian (Richi, n. 1914) şi avangardistul Paul Păun (Bebe, n. 1914).
Să admitem că înclinaţiile au îndemnat-o să-i aleagă pe ziariştii cu orientări socialiste, adică social-democrate de atunci. În realitate, apele sunt mai tulburi sau chiar amestecate cu lichide incompatibile. Deşi se erija în antiburghez, Zaharia Stancu rămâne un domn aranjat la patru ace şi la portofel. Suferinţa marginalilor nu-l preocupă. În cazul său, discursul de apărare a obidiţilor nu depăşeşte stadiul ideologic. Social-democraţia îşi păstra ambiguitatea faţă de putere. Pasivitatea îi asigura certe foloase. Or, apropierea sentimentală a Mariei Banuş de Zaharia Stancu reprezintă, atât pentru C. Ionescu-Gulian, cât şi pentru Paul Păun, o piedică pentru educarea poetei în sensul aplicării răzvrătirii. Din nou, iese la iveală încordarea, şovăiala înaintea deciziilor radicale: „Ce tare drag mi-a fost Bebe. Mi-e ruşine faţă de el, de tot ce nu fac. De tot ce e lene şi frică în mine. Am recitit scrisorile lui. De atunci, în ultimele din 1931, el lupta şi mă încuraja. Spunea: viaţa e luptă. A trebuit însă să îndeplinesc ceea ce fusese strigătul, plânsul adolescenţei mele: dragostea întreagă, deplină, oarbă pentru tot ce nu-i ea. Am fost animal, femeie. Mai e ceva în mine, totuşi. Nu ştiu dacă marxismul e întru totul îndreptăţit sau nu. Dar cred în camaraderie, în dreptate. Mă revoltă ipocrizia unora, suferinţa nejustificată a celorlalţi. E copilăros ce scriu, e elementar, dar viaţa adevărată pe aceste simple şi adânci afecte se clădeşte“ (p. 177).
Atitudinile infantile invocate de Maria Banuş îi defineau pe membrii generaţiei. Tânguirea de tip emo, readusă în actualitate de Gabriel H. Decuble în Tu n-ai trăit nimic, marchează şi arhitectura intelectuală din Jurnalul lui Mihail Sebastian. Mai mult, rigidul Gulian îşi descoperă, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, jubilaţia minoratului liric. Scepticismul faţă de socialism, înţeles ca manifestare iraţionalistă, şi faţă de sionism, perceput ca naţionalism extremist mascat, sunt stările obişnuite ale semiasimilaţilor din epocă, în special ale lui Sebastian. Filtrarea critică a doctrinelor, asociată cu amalgamarea acestora, a determinat eşecurile individuale. Astăzi ne întrebăm cum de unii evrei s-au zbătut, între 1942 şi 1944, în favoarea marxism-leninismului. De fapt, problema este greşit formulată. Bătălia nu se ducea doar pentru anihilarea fascismului, duşmanul care-i persecuta. Acţiunea se purta în numele Revoluţiei. Într-o lume a bărbaţilor – terorizaţi şi prudenţi –, Maria Banuş îşi caută idealul eroic, participând, în ilegalitate, în rândurile „Apărării Patriotice“ (1943-1944), organizaţie alcătuită nu doar din simpatizanţi comunişti. Din câte mi-am dat seama, formaţiunea avea caracter paramilitar. Nu ştiu dacă „Uniunea Patrioţilor“, înfiinţată în 1942, a fost străină de această brigadă. Femeie voluntară, scriitoarea ajunge la întâlnirea cu marile mutaţii şi nu pricepe de ce foştii îndrumători preferă diplomaţia şi circumspecţia. Înarmată cu lozincile învăţate, răspunde: „Sigur, instinctul de conservare funcţionează activ. Oamenii se retrag în cochilie, ca melcii. Dar sunt şi alte forţe care lucrează în ei. Poate că Geo şBogza, n.m.ţ şi Richi, şi atâţia alţii, artişti, scriitorii, gânditori, au, în felul lor, dreptate: pielea lor e mai preţioasă ca a muritorilor de rând. Într-înşii arde scânteia dumnezeiască a harului, şi ea trebuie ocrotită. Dar dacă nu dăm totul, nu dăm nimic. Fără risc nu se poate. Necesitatea istorică a luptei contra fascismului se impune pentru mine. Iarăşi Necesitatea!“ (p. 501-502).
Când Maria Banuş îmbrăţişează o utopie, prietenii ei îşi neglijează convingerile. Nu le trădează neapărat. Doar îşi ajustează comportamentul la nevoile contextului. Când Maria Banuş aleargă contra cronometru, ceilalţi preferă anduranţa. Lipsa de orientare „justă“, în jargonul propagandei, dă naştere literaturii din Însemnările mele.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper