În carantină

Un articol de GEORGE NEAGOE

Maria Banuş, Însemnările mele: 1945–1999, text stabilit, note şi comentarii de Geo Şerban, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2014

 
Volumul secund din Însemnările… Mariei Banuş este dominat de scandenţele biologiei. Desigur, orice lucrare autobiografică respiră sau horcăie în această dimensiune. Totuşi, aici nu există o relaţie directă între devitalizare şi vârstă. Bătrâneţea începe când se instalează conştiinţa propriei neputinţe. Purtând un sifilis congenital, din tinereţe s-a învăţat cu teama de a nu-şi exercita, corespunzător, munca. Imaginea degetelor nevolnice şi neascultătoare se repetă ca semn al dispariţiei şi al zădărniciei. Scriitoarea a aflat repede ce înseamnă implacabilul, înregistrând diminuarea energiei (creative).
Antifascism şi oligarhie
Într-un sistem literar centralizat, precum cel din România „democraţiei populare“ şi a „socialismului multilateral dezvoltat“, îndeplinirea profesiunii constituia şi forma principală de supravieţuire. Absenţa din câmpul literar, pe motive de sănătate, nu reprezenta o scuză, ci un eşec, o prefigurare a uitării colective. Amânarea proiectelor editoriale echivala cu trecerea în carantină. După două volume de versuri (Scrieri, I-II, Minerva, 1971), Maria Banuş întârzie predarea următoarei dactilograme: „La colocviul traducătorilor din limba română. Casa Scriitorilor. În culise, cu Aurel Martin şdirectorul editurii atunci, n.m., G.N.ţ despre alcătuirea vol. III Scrieri. Propun ca proză pagini de jurnal. Acru. Principialmente, da. Să nu fie hibrid, eteroclit. Să-i arăt lui Cornel Popescu şredactor şi editor, n.m., G.N.ţ când e gata. (Fireşte!). Cornel Popescu, Mitică perfid şi jovial: Da, da, da! Pe toate“ (luni 21 iunie ’76, p. 442). Până la urmă, sumarul va fi acoperit numai cu teatru (Minerva, 1978), iar fragmente memorialistice vor fi adunate în Sub camuflaj. Jurnal 1943-1944 (Cartea Românească, 1978).
O paranteză filologică şi istoriografică: e obligatoriu ca o viitoare ediţie din Însemnările mele să conţină note explicite despre personajele menţionate. Lumea în care s-a mişcat Maria Banuş cuprinde nume sonore şi influente, dar cititorul actual are nevoie de informaţii suplimentare. Mai mult, când Alexandru Ivasiuc (pp. 369-370) povesteşte torturile aplicate de ofiţerul Gheorghe Enoiu, publicul trebuie prevenit. Vorbim despre un fost şef al Direcţiei Anchete şi Cercetări Penale din cadrul Securităţii, pensionat în grad de colonel. De asemenea, ar fi fost cazul să se clarifice faptul că bunele relaţii ale Mariei Banuş cu Paul Goma se datorau şi amănuntului că socrul romancierului, Petre Năvodaru, era un apropiat al poetei în ilegalitate.
Întorcându-mă la structura cărţii, reiese că, pentru Maria Banuş, din punct de vedere artistic, piatra de moară a fost dintotdeauna redactarea prozei. După abandonarea manuscrisului Viii şi morţii – romanul pe a cărui structură imprecisă se naşte o mare parte a Însemnărilor… de până în 1944 – autoarea a resimţit continuu frustrarea de a nu persevera în acest gen. Iniţial, tipărirea paginilor memorialistice despre trecutul antifascist (Sub camuflaj) reprezenta atât o modalitate de a le aminti privilegiaţilor momentului că luptase alături de ei, cât şi un avertisment asupra pericolului ca acţiunile antisemite şi discreţionare girate prin Săptămâna şi de Scânteia să atingă terorismul lingvistic din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A scoate la suprafaţă, pe cât îi permitea cenzura, anumite dedesubturi din atmosfera eroică, revoluţionară şi patriotică a socialiştilor din ultimii ani ai dictaturii lui Ion Antonescu înştiinţa opinia publică asupra reinstalării unei retorici bombastice şi pernicioase. Totodată, cartea respectivă încerca să revalideze idealul meritocraţiei antifasciste, care niciodată după 1945 nu s-a aplicat, fiind doar principala modalitate discursivă de autolegitimare a oligarhilor statului comunist. Această realitate fracţionistă, necolectivistă şi anticomunitară, tratată ca „deviaţionistă“ când grupul monopolizator se lărgea inconvenabil, este percepută corect de Maria Banuş prin reinstaurarea legilor privind numerus clausus. Numai că discriminările nu se aplicau exclusiv după criterii etnice. Interesele politice le devansau.
De altfel, în disputa instigată de Putere, dintre vechii susţinători ai stângii, aliaţi de conjunctură cu apărătorii autonomiei esteticului, şi partizanii românismului extrem, temele anilor 1940 erau indispensabile şi în şedinţele Consiliului Uniunii Scriitorilor, precum aceea din aprilie 1977, premergătoare Conferinţei Naţionale a Scriitorilor: „Bogza ia cuvântul după Deşliu, imediat Croh. A fost inspirat. A vorbit ca în zilele mari de pe vremea lui Stancu. Că el e obosit. N-ar fi vrut să ia cuvântul. Dar e obligat. El nu ştie sigur dacă e scriitor sau nu. Dar antifascist a fost totdeauna. Pe mormântul lui, nu ştie dacă va fi îndreptăţit să scrie: Scriitor, dar Geo Bogza antifascist, DA. N-ar fi crezut că în 1977 va trebui să vorbească despre metode huliganice, fasciste ca cele folosite de Barbu“ (p. 455).
Devotamentul faţă de comunism s-a ilustrat, în toate ţările influenţate de Uniunea Sovietică, sub lozinca „sincerităţii“. Or, absenţa intereselor personale au împins-o pe Maria Banuş să comită imprudenţe, să nu observe fractura dintre angajamentul franc şi imperativul sistemului de a rula sloganuri suprapersonale vide, fiind taxată în 1957 de comilitonul Geo Bogza, confirmându-i poetei opiniile referitoare la alienarea provocată de stalinism şi de mafia care confiscase utopia: „Ai fost o poetă mare, Maria, dar ai feştelit-o. Ca şi Perahim… Merita fascismul să ne angajăm în lupta împotriva lui, dar nu aşa cum aţi făcut voi. Ai greşit mult. Dar poate că ai să mai poţi repara“ (p. 63). În fond, scriitoarea nu s-a adaptat condiţionărilor proletare. Născută într-o familie mic-burgheză, de proprietari urbani, a ajuns o intelectuală reflexiv-anxioasă.
Etica muncii
Compromis cu intimitatea şi cu propriile aspiraţii, Sub camuflaj devine, odată cu apariţia Însemnărilor…, dovada că poeta a avut, malgré soi, vocaţia unificării semnificative a cotidianului. Ceea ce s-a produs din necesitate civică, împotriva naţionalismului ceauşist a ajuns, cu trecerea deceniilor, o probă de conştiinţă, depăşită cu limpezime şi virilitate. Nici un titlu provizoriu al romanului preconizat după 1960 – Labirint, Minotaur, Biopsie –, indicând sensul vieţii, în funcţie de traumele înfruntate (dezorientarea politică, piedicile insurmontabile, sondarea microscopică a ideologiei), nu corespunde intenţiilor epice. Stagnarea, cauzată de remuşcări şi de autocenzură, a înlocuit starea de graţie.
Virtuala prozatoare se străduieşte să relateze atrocităţile, dar se loveşte de două blocaje. Pe de o parte, ficţiunea poate fi suspectată de vehicularea unor minciuni. Pe de alta, dezvăluirile din scrierile inspirate de obsedantul deceniu sufereau, în opinia ei, de limitarea perspectivei. Ezitând mereu, Maria Banuş oferă explicaţii, dintr-un reflex căpătat în orele de învăţământ politic efectuate în preajma lui C. Ionescu-Gulian: „Pentru ce notez toate astea? Există, în mine, un bovarism al prozatorului nerealizat care adună fapte mărunte, poate îi vor folosi cândva, cine ştie.// Nu mai există: cândva…// Anii se fac tot mai scurţi. De-abia îmi rămân forţe (forţe în sens literar: imagini concentrate) pentru un volum, două de poezii, chiar dacă voi mai trăi 10-20 de ani. Şi totuşi notez… Am să notez în continuare. Pentru nimic. Pentru mine. Poate un document aruncat în mare, într-o sticlă închisă bine“ (p. 235). Scriitoarea a refuzat constant evidenţa. Complexată de povestaşii întâlniţi, Maria Banuş a lăsat în sertar marea ei literatură – Însemnările mele – o culegere care beneficiază de titlu graţie lui Geo şerban, tenacele editor.
Refugiindu-se în proză, scriitoarea a avut în minte un scop imediat, auctorial, anume despărţirea definitivă de realismul socialist, în contul căruia a achitat suficiente dări. Inerţia versului şi a versificării este străbătută de remarca superlativă a fiului celui mare, Petre, despre Blaga, din volumul îngrijit de G. Ivaşcu în 1962: „Asta, da poezie, poate ai să scrii şi tu dintr-astea, dacă ai să citeşti mai mult“ (27 februarie 1963, p. 132). Avertismentul a fost didactic şi necruţător, dar neprofetic. Proza a întruchipat dezideratul purităţii estetice, neîmplinite. Gândindu-se la posteritate, Maria Banuş a adunat ştirile şi zvonurile cu senzaţia certă că se ocupă de arhivistică şi de interpretarea evenimentelor. Spiritul de observaţie este devastator. Nu neapărat prin cruzimea portretelor, ci prin capacitatea de a surprinde esenţialul, a anticipa cursul întâmplărilor şi de a semnala recurenţele: „Poate consemnarea unor detalii pitoreşti ale degradării să nu fie lipsită de interes. Iar despre epocă, ce să mai vorbim? Dacă n-aş avea inhibiţiile, de tip autocenzură, al unei creaturi trecute prin mizeria morală bine-cunoscută a demolării, sărăciei, terorii «securităţii», prin care trecem, să fie tot aşa de suculente ca cele din timpul războiului. Notam pe atunci şi bancuri. De ce nu? Adevăratele pietre preţioase. Să punem un banc şi pe frontispiciul actualelor notaţii intime: întuneric e, frică ne e. Dacă am avea ceva mâncare, ar fi ca în timpul războiului” (4 februarie ’87, p. 527).
Teribile învăţături: conflagraţia mondială şi înfometarea sistematică sunt faţete ale genocidului. Însemnările… Mariei Banuş se citesc cu sentimentul că mărturiile credibile aparţin mai cu seamă celor toleraţi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper