Împotriva unilateralităţii: Paul Cornea şi teoria literară occidentală

Un articol de Ştefan Baghiu

Note preliminare
Dacă teoria literară este un derivat al literaturii (pentru că, după un principiu simplu, pentru valabilitatea conceptului trebuie să-i existe obiectul – „Dacă există o teorie a literaturii, atunci înseamnă că există şi ceva numit literatură pe baza căreia se construieşte această teorie”, T. Eagleton, Teoria literară – O introducere), atunci teoria literară românească trebuie să-şi configureze câteva fantasme: în primul rând că literatura română suportă (şi poate duce) majoritatea interpretărilor şi categoriilor occidentale, iar apoi că teoria are aparatul şi perspectiva onestă cu care să opereze o literatură periferică. Pe anumite porţiuni şi în anumite perioade ale istoriei, acest schimb echitabil a putut fi realizat. Problema vine însă atunci când una din cele două structuri nu reuşeşte să îndeplinească cerinţele celeilalte. În linii mari, problema românească arată astfel: teoreticienii literari români lucrează mai mult pe compendii de „arheologie a cunoaşterii” occidentale, iar autorii români rar reuşesc să prindă din urmă (în sensul în care evoluţia este ameliorativă, recuperativă) tendinţele Vestului.
Acest lucru nu ar fi o problemă dacă nu ar exista, tutelară de-a lungul istoriei peste mentalităţile literare, obsesia sincronizării. Însă cu puţin noroc şi un ghiont din partea teoriilor postmoderne (postcolonialiste, atente asupra culturilor marginale, sceptice în stabilirea centrelor rigide), teoreticienii literari români pot conecta mai uşor „marea gândire” continentală cu mersul literaturii române. Unul din aceşti teoreticieni este Paul Cornea. Conştient de penuria de corpusuri totalizatoare în materie de teorie literară (literatura română e tributară impresionismului şi istoricizării), el a încercat să coaguleze un mecanism de receptare a literaturii care să „traducă” pentru cultura română tradiţiile şi tendinţele continentale: nu e de mirare că o carte ca Interpretare şi raţionalitate a fost, la data apariţiei, receptată cu entuziasm extrem. Aveam, în sens nemţesc, un compendiu weltgeist conceput de un teoretician român. Totuşi, acest proiect masiv (pe lângă celelalte studii) îi face lui Paul Cornea un profil concordist: acela al profesorului erudit care adună capital cultural şi îl structurează după o singură logică – a împăcării conflictelor teoretice.
1. Profesorul: imparţialitatea şi cedarea referinţelor
Despre Paul Cornea cele mai multe date vin pe o filieră curioasă pentru orice pasionat de literatură: majoritatea exegezelor sunt acte de laudatio înainte de a fi texte de receptare. Dacă întrebarea este „ce a generat această univocitate?”, răspunsul vine în mod firesc, după vizitarea profilului academic: profesor pentru mai bine de jumătate de secol al Universităţii din Bucureşti, Paul Cornea a reuşit să adune, treptat, o operă care pare să rezolve exact momentele cheie în interpretarea literaturii române. Mai mult, majoritatea teoriilor autohtone din ultimii cincizeci de ani pleacă de pe băncile unde literatura a fost predată de către el. Dacă ceea ce îl consacră şi astăzi în rândurile studenţilor şi profesorilor universitari este acoperirea exhaustivă a romantismului românesc, un împătimit al teoriei literare contemporane (termen relativizat de situaţia românească a traducerilor şi aluviunilor informative, în lipsa unui aparat coerent la nivel larg de triere a reperelor occidentale) poate fi în egală măsură admirator al sintezelor istoricului şi teoreticianului literar în momentul în care Paul Cornea discută situaţia receptării literaturii în lumea contemporană (de altfel, „mai contemporană” şi mai bine „scanată” decât pentru majoritatea criticilor români, seniori şi tineri deopotrivă –
N. Manolescu în Cercetarea literară azi – Studii dedicate profesorului Paul Cornea: „Or, de la el am învăţat să nu rămânem cantonaţi într-o anume epocă sau într-un singur mod de a privi lumea literaturii. Generaţia mai tânără îl percepe mai degrabă prin prisma lucrărilor sale mai recente, cele despre receptare sau Introducerea în teoria lecturii). Pentru că, printr-o activitate largă de predare şi participare la conferinţe internaţionale, Paul Cornea şi-a asumat lecţia pluralităţii. Într-un interviu acordat Simonei Manolache în România literară, 2006, profesorul rememorează stadiile sale în dezvoltarea teoretică şi pune problema în termeni cât se poate de politici: în ce măsură, înainte de ’89, posibilitatea existenţei studiilor teoretice (critica şi istoria literară devin aici subiectul aceloraşi inventarieri ale lacunelor şi decalajelor faţă de Occident) este constrânsă de aparatul de stat. Dacă până în anii ’60 studiile nu au avut liber nici măcar la subiecte autohtone (Blaga, Barbu etc.), în anii ’80 problema continuă în sincronizarea şi dialogul cu Vestul: „Contactul nemijlocit cu librăriile şi bibliotecile Apusului mă umiliseră: fusesem un bun student, devenisem cadru didactic, dar informaţia mea teoretică se blocase la nivelul anului 1948, cînd îmi luasem licenţa. Aveam lacune imense, şi ele sporeau de la an la an”. Treptat, până la cele mai recente studii teoretice, cercetările sale se vor dezvolta ca un liant tot mai pertinent între literaturi, istorii şi teorii ale receptării, dar mai ales câteva din primele tălmăciri ale „occidentalismelor” pe graiuri româneşti. Mihai Zamfir, în 2009, va numi parcursul academic al lui Paul Cornnea un corpus care reface „traiectoria gîndirii europene din a doua jumătate a secolului XX asupra literaturii”.
Reflexele catedrei sunt, totuşi, evidente: dorinţa de a pune orice ipoteză sub semnul întrebării – dacă nu prin interogaţii directe asupra viziunilor, prin prezentarea decalajelor de optică în diferite perioade ale istoriei –, refuzul de a partizana cu vreo direcţie de atitudine critică (încercarea de înţelegere a istoriei culturii angajamentul unilateral nu este o soluţie – pare să spună teoreticianul), evaluarea tuturor argumentelor în sinteză (factologie care, spre exemplu, în Interpretare şi raţionalitate va genera o luptă deschisă împotriva „îmbătării cu palavre”) şi, peste toate, folosirea ultimelor referinţe de specialitate – singură garanţie peste prezenteismul intrinsec şi firesc al up-date-urilor. Însă, pentru a nu cădea în capcana tehnicităţii, Paul Cornea a mizat mereu pe o naturaleţe a interpretării, ca şi cum toate referinţele şi clarificările bibliografice ar surveni pe fondul unei tentaţii irepudiabile de a armoniza cu o singură teorie – aceea a „aproapelui şi a departelui”: „Mă atrage critica, sub aspectul ei liber şi necodificat, de dialog, comentariu, încercuire a unui sens, prin esenţă retractil şi relativ. Dar nu mă pasionează mai puţin transferarea ontologiei operei şi autorului asupra unor contexte colective (sistemul literar, sistemul convenţiilor, istoria formelor şi stilurilor), care face posibilă o ştiinţă literară bazată pe conceptualizare şi consens inter-subiectiv” (P. Cornea, Interpretare şi raţionalitate). Chiar şi în versiunea ei simplistă şi comună, teoria trece în spaţiul românesc drept o alternativă la două atitudini în general fatale unei culturi marginal-europene: în primul rând, exagerările interne ale istoriei literare (condiţionate sau chiar reminescenţe netratate ale acestor condiţionări) şi, în oglindă, excesele relativismului total. Prima este fatală pentru că îşi creează fantasme ale importanţei şi universalităţii, a doua pentru că taie de la început orice fel de şansă culturilor minore, exemplele de „reuşită” rămânând simple erori sau virgule ale istoriei. Această deplasare a planurilor – dorinţa de a surprinde atât segmente (în termenii lui Andrei Terian, „aproapele analizei de text cu departele cadrelor istorice”), cât şi corelaţiile lor – compune un sistem axial stabil şi devoalează legăturile funcţionale. Însă ea nu suportă regim alternativ: studiul – pare să spună Cornea – trebuie să fie ghidat de folosiri simultane şi reciproc-corectoare.
2. Împăcarea istoriei
De exemplu, această distanţă faţă de unilateralitate poate fi observată în metodele analitice din Aproapele şi departele şi Delimitări şi ipoteze: în primul studiu, miza în studierea Luminilor va fi expunerea analitică a diferitelor interpretări – după Cornea, între direcţia „uniformităţii şi a echivalenţei” şi cea a „diversităţii şi diferenţelor”; în esenţă, accentul cade pe lupta dintre dimensiunea centristă pe care o propun în interbelic urmaşii (descendenţă ideatică) lui Dilthey – Cassirer sau Hazard – şi pe o viziune în opoziţie a unor
Y. Belaval sau R. Mortier. Ulterior, calculul pragmatic asupra contextelor istoriei pe care îl respiră comparatismul ultimelor decenii îl va converti pe Cornea: în Delimitări şi ipoteze, expunerea concepţiilor va fi sintetizată de perspectiva analitică deja definitivă: „În sensul lor cel mai general, dincolo de orice înţeles particular propriu operei unuia sau altuia dintre filozofii vremii, Luminile se explică prin poligeneză. Universalitatea lor nu derivă din difuzarea unor modele, ci, dimpotrivă, apelul la modele şi selectarea acestora reprezintă consecinţa necesară a procesului de trecere de la feudalism la capitalism ş…ţ”. Această secvenţă este simptomatică pentru viziunea lui Paul Cornea asupra „filosofiei culturii” sau, în „termeni contemporani” – cum propunea Sanda Cordoş în 2006 –, „arheologia cunoaşterii”. Niciodată teoreticianul nu acceptă teorii standard sau generalizări şi stereotipuri istorice (deşi lucrează exclusiv prin şi spre concepte extrem de generale – unitate-multiplicitate, universal-particular, centru-margine), ci îşi propune să dezasambleze orice concept sau terminologie pentru a vedea ce anume ascunde acesta la origini şi în transformările sale: „Elucidarea «câmpului semantic» şi a «funcţiei istorice» a Luminilor nu interzice nici lectura «uniformităţii», nici lectura «diversităţii»; dimpotrivă, denunţându-le insuficienţele şi dialectizându-le raporturile, ea face inteligibilă complementaritatea lor necesară. (…) Conştientizarea contextului şi a propriilor supoziţii nu garantează dobândirea adevărului, dar, cel puţin, fereşte de iluzia că el ar fi universal şi monolitic”. Pentru Paul Cornea, cercetarea literară interesată este suspicioasă. Studiul înseamnă astfel ordonarea discordanţelor şi a conflictelor de optică: „Un alt factor care favorizează brusca resurgenţă a diversităţii îl constituie revalorizarea noţiunii de discontinuitate. (…) Reliefând particularităţi locale şi specificităţi, lectura diferenţială a Luminilor are marele merit că ne aşază în pas cu istoria, că ne aduce mai aproape de pulsaţiile vieţii”.
În cazul perspectivei asupra romantismului, Cornea se vede din nou dator să clarifice punctele slabe ale unei interpretări exagerate (sau cel puţin inadecvate). Poziţionându-se împotriva unei ipoteze a interpretării curentului european prin apelul la dimensiunile biblice ale semnificaţiilor (în filosofie – conceptualizarea mitului biblic în triada Paradis-Cădere-Mântuire, în literatură simbolificarea lui şi transmutarea imaginarului), adică într-o altă paradigmă decât a americanului Abrams, Cornea inversează aceste mecanisme de interpretare. Nu ajunge să trasăm, pare să spună teoreticianul, regula funcţională a romantismului pentru ca aceasta să fie perfect aplicabilă în totalitatea exemplelor. Iar scopul său nu este atât definirea largă a conceptului, când acesta oricum are origini polimorfe şi dezvoltări diferenţiate. Pentru că – şi aceasta va fi un laitmotiv al interpretărilor lui Cornea – schemele prea clare şi categorice trebuie privite cu suspiciune, în distant reading: „Universalitatea romantismului e mai bine servită de o explicaţie ontologică, axată pe modul fiinţării în lume. Căci înainte de a-şi lămuri ce anume a produs destrămarea stării primordiale, starea de individuaţie, cu toate avatarele ei, romanticul îşi asumă ruptura, ca un dat originar. Fenomenologic, motivaţia – oricare ar fi ea – e ulterioară stării de criză”.
Această viziune sceptică (deşi împăcată la final, într-o notă de încheiere care asimilează ambele teorii drept valabile cum, vom vedea, o va face şi în cazul romantismului românesc) îi va folosi mai departe lui Cornea pentru a rezolva două probleme: poziţionarea romantismului românesc în această schemă şi stabilirea limitelor teoriei „de apropiere” sau „de depărtare” în ceea ce-l priveşte. Discutând cariera termenului Biedermeier, criticul face câteva precizări: „Dar oare ar putea fi considerat paşoptismul un Biedermeier, cum sugerează Nemoianu şi reia de curând Manolescu? Mă îndoiesc. (…) Conceptul acoperă oricum la Senglé şi Nemoianu o fază de declin, un epigonism, pe când paşoptismul e un început de drum, o renaştere, o palingenezie”. Aici va fi explicată condiţia aparent nefirească a romantismului românesc: dacă majoritatea culturilor europene încep cu High Romanticism (exacerbare, vizionarism) şi sfârşesc în Low Romanticism (anxietate, intimism – premise ale unui viitor existenţialism) – denumit de teoria occidentală Biedermeier, Cornea refuză nu atât teza prin care paşoptismul numără aceste caracteristici ale Low Romanticism-elor, ci generalizarea ei. În finalul fragmentului va face concesii (chiar împotriva propriei unilateralităţi!) prin acceptarea faptului că termenul „poate fi utilizat în sensul tradiţional şi restrâns (de repliere, idilă, temperanţă burgheză etc.) ca un calificativ stilistic, aplicabil la scară individuală, nu însă – în niciun caz însă – ca o denominaţie de epocă, şi încă una europeană”.
3. Racordări ale prezentului:
interferenţele artă-literatură
Ei bine, această utilizare a terminologiei (obsesia taxonomiei, a categoriilor şi a legăturilor reale între evenimente sau concepte – dimensiunea istorică şi socială) a făcut din Paul Cornea profesorul universitar (cu majuscule): politic corect, contra-argumentând perfect relativismele şi oferind o tot mai largă percepţie a reperelor culturale. Pentru că, dacă nu neapărat avântul teoretic şi inovaţia ideatică l-au propulsat pe Cornea, capacitatea de surprindere a determinanţilor a decis asupra receptării şi influenţei sale. Unde mai punem că importanţa studiilor în spaţiul românesc – într-o eră confuză şi lipsită de perspectivă meta-pozitivistă – a fost exact punerea sub microscop a teoriilor receptării. Alături de, să spunem, Adrian Marino sau Matei Călinescu, Paul Cornea este unul din puţinii teoreticieni şi hermeneuţi literari pe care îi avem ce au proiectat un sistem de filtrare a istoriilor culturale. Apoi, dubla specializare (ca şi cum ar exista limite clare între aceste categorii), de istoric şi teoretician literar şi comparatist, a lărgit posibilităţile de interpretare: cele mai incitante lucrări din acest punct de vedere (pentru că Introducere în teoria lecturii este mai mult un manual universitar de semiotică, lectură şi interpretare decât o carte de teorie) sunt prezente în Interpretare şi raţionalitate şi Delimitări şi ipoteze, cu mici diferenţe evidente. În timp ce Interpretare şi raţionalitate (împărţită şi dominată de dorinţa de a concura – într-o cultură românească – cu marile teorii literare occidentale) este un tratat totalizator, Delimitări şi ipoteze este un studiu aplicat pe câteva teme concrete. Preconizate deja de prefaţa la a doua ediţie a Introducerii în teoria lecturii, viziunile asupra literaturii sunt traduse de câteva principii clare: în primul rând este vorba de o apropiere de cele mai noi curente în gândirea occidentală contemporană (de la studii culturale până la filosofie postanalitică). Aici, descriind noile fenomene tehnologice şi influenţa lor în spaţiul lecturii, Cornea face câteva remarce interesante – mai ales că prefaţa este scrisă pentru anul 1998, când, româneşte vorbind, posibilităţile de interpretare a ciberneticii şi a contactului ei cu literatura erau destul de limitate.
Prima este o încercare de stabilire a punctelor de marcaj în receptarea literaturii. Adoptând o viziune materialistă doar pentru a nota convenţional câteva momente de cotitură, Cornea propune următoarele trei repere: renunţarea la oralitate, creşterea masivă a numărului de cititori în perioada Luminilor (cu 300-400% – literatura nu mai este, aşadar, elitistă şi intensivă – R. Wittman) şi, preconizată pentru prezentul afirmaţiilor, o mutaţie contemporană odată cu trecerea pe suportul electronic. Aici însă, profesorul depăşeşte în interpretări teoreticianul: „În oceanul fără centru şi repere stabile al Internetului, unde realităţile devin virtuale iar virtualităţile reale, unde identităţile sunt decontextualizate iar punctele cardinale aleatorii, memoria culturală, prin excelenţă selectivă, e pusă la grea încercare. (…) Nu se profilează oare primejdia de a confunda cultura cu informaţia, de a cădea sub fascinaţia «spectacolului» (happening-ul permanent), îndepărtându-ne de orizontul valorilor şi al semnificaţiilor?”. Pentru că teoriile (sau supoziţiile) sceptice ale teoreticianului sunt precondiţionate / alternate (sau ar trebui să fie) dacă nu de o filosofie poststructuralistă a dispariţiei centrului (la care chiar lucrările sale fac des referire), atunci mãcar de teoriile media ale unui Marshall McLuhan. Devenit clişeu discursiv, „the medium is the message” (Să înţelegem media: extensiile omului, Curtea Veche, 2011), celebrul citat vorbeşte exact despre inconsistenţa unei deplângeri a schimburilor de tehnologie. Aici tocmai „orizontul valorilor şi al semnificaţiilor” – condiţionat implicit de tradiţie – este chestionabil. Pentru că, pentru a sintetiza teoriile (reluate apoi în Galaxia Gutenberg – Omul şi era tiparului, extrem de relevant fiind capitolul De ce analfabeţii nu pot privi filme sau fotografii fără un antrenament temeinic?; aici, McLuhan reia câteva experimente ale lui John Wilson, demonstrând că analfabeţii „văd obiectele diferit” pentru că nu au o educaţie semiotică: astfel, discuţia despre mediul sau forma artistică este redusă de McLuhan la problemă de nivel de perspectivă, nu de formulă de prezentare), mijlocul este asimilat de conţinut prin înseşi evoluţia şi obişnuirea cu tehnologiile. De la Marx la Benjamin şi apoi în faza critică a lui Baudrillard, problema începe să nu mai ţină de raportarea omului la mijlocul artistic, ci de capacitatea artei de a se conserva sau de a-şi reevalua conţinuturile din cauza noilor formule. Literatura, în acest context, spune Paul Cornea, se depersonalizează: „Lectura electronică e fluidă şi productivă, dar mai ales când e vorba de literatură, devine, de la un moment dat înainte, prea instrumentală, prea tehnică, insuficient de privatizată. Simţim atunci nevoia să ne întoarcem la lectura tradiţională, pe o carte pe care o putem mirosi, ţine în mână, mângâia cu degetele, cu care ne e posibil să încheiem un pact de intimitate”. (continuare în numărul următor)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper