Hot Paris

Vă rog să îmi scuzaţi expresia din titlu. Nu îmi stă în obicei să folosesc sintagme neacceptate, încă, în dicţionarele Academiei. Dar, de data asta, chiar m-am simţit tentat de un asemenea titlu. Am fost, recent, la Paris, e adevărat, nu la vreo reuniune foarte trendy, ci la una dintre cele mai plictisitoare adunări generale ale Consiliului Internaţional al Muzeelor (ICOM) – de altfel, pentru mine, ultima la care particip, în calitate de preşedinte al Comitetului Naţional Român ICOM – care a fost agrementată, însă, de o vizită la un important muzeu parizian. Până acolo, însă, va trebui să o luăm metodic, pornind de la cuvântul englezesc hot. Ce poate să fie hot într-un muzeu parizian?
Ei, bine, senzaţia lunii mai, la Muzeul d’Orsay, nu a fost vreo expoziţie temporară, ci un performance (chiar nu ştiu cum să traduc chestia asta în limba română) al unei franţuzoaice de 30 de ani, pe numele său Deborah de Robertis, care, în ziua de 29 mai 2014, la ora locală 14.30, a intrat, liniştită, în sala 20 a faimosului muzeu parizian, unde se află una dintre cele mai faimoase pânze din întreaga istorie a omenirii: Originea lumii, pictată de Gustave Courbet.

originea-lumii-performanceDoamna sau domnişoara de Robertis a intrat desculţă şi nonşalantă, în sala 20, într-o rochie de paiete aurii, s-a aşezat pe jos, în faţa celebrului tablou şi, spre vederea întregii asistenţe, a dovedit că nu era dotată cu chiloţi. Şi-a arătat vulva, cu degetele care o făceau cât mai vizibil posibilă. Întregul performance a durat ceva mai mult de opt minute, timp în care supraveghetorii muzeului au făcut cele mai penibile exerciţii posibile, pentru a masca vulva la vedere a tinerei artiste (??). Întregul performance a fost, evident, excesiv de amuzant. Dincolo de el, rămân câteva întrebări. Mai întâi, Deborah de Robertis, care şi-a desfăşurat despuierea pe muzica lui Schubert (Ave Maria) a susţinut că între ceea ce a făcut ea şi lucrarea lui Courbet nu ar fi mare diferenţă. Performance-ul s-a numit Oglinda originii şi, evident, nu avut nici un fel de aprobare din partea conduceri conservatoare (?) a muzeului. Apoi, ea a mai avut şi un text, repetat în mod incantatoriu: Je suis l’origine/ Je suis toutes les femmes/ Tu ne m’as pas vue/ Je veux que tu me reconnaisses/ Vierge comme l’eau/ Créatrice du sperme. Evident, nu are rost să traduc aceste cuvinte. Problema de fond aici este dacă artista chiar a reuşit să aducă un plus celebrei opere a lui Courbet, sau nu a reuşit decât un jalnic performance în faţa unei capodopere. Cert este că tot acest performace a stârnit un uriaş scandal local. Dincolo de scandalul local, în care supraveghetorii încercau să acopere imaginea vulvei doamnei sau domnişoarei de Robertis, faţă de toţi vizitatorii care îşi declanşaseră camerele numerice pentru a prinde fiecare detaliu din vulva artistei, pentru mine mai important a fost gândul la ce s-ar fi întâmplat dacă un asemenea eveniment ar fi avut loc la Bucureşti, la Bârlad sau la Baia Mare. Aştept părerile dumneavoastră, pentru că eu mă simt depăşit de o asemenea perspectivă.
Cu toate acestea, dincolo de paietele şi de degetele răsfirate pe vulvă, de la Muzeul d’Orsay, ceea ce mi s-a părut mai important, în acest început de iunie, a fost ceea ce se întâmplă la Muzeul Carnavlet. Este cel mai important muzeu de istorie al Parisului. De foarte mulţi ani de zile muzeul se află în restaurare. Ministerul Culturii şi Comunicării a fost extrem de nemulţumit de vechea conducere a muzeului, drept pentru care Jean-Marc Léri a fost înlocuit cu Valérie Guillame, fostul conservator şef al muzeului.
Muzeul Carnavalet este o mică minune muzeografică. Este, pe de o parte, principalul muzeu de istorie al Parisului, dar este, în acelaşi timp, un muzeu eclectic, ce aminteşte de urmaşele cabinetelor de curiozităţi. Este, cu alte cuvinte, pe de o parte, un muzeu al comunităţii pariziene şi, pe de altă parte, un muzeu „într-un muzeu”, asemenea unei capsule rigide, trecute prin secole, de la o epocă la alta, până în ziua de astăzi.
Muzeul Carnavalet avea nevoie în mod vizibil, de mulţi ani de zile, de o restaurare generală. Decizia a fost amânată (după un model, aş zice, românesc) pentru mulţi ani de zile. Până la urmă s-a decis ca muzeul să fie restaurat complet şi redeschis publicului cu ocazia împliniri a 135 de ani de la deschiderea lui pentru public, în anul 1880. Evident, ca în oricare stat birocratic, lucrurile nu sunt chiar aşa uşoare precum par. A fost nevoie de un studiu de arhitectură îndelungat şi de un proiect care a trebuit să fie aprobat de toate forurile tutelare. De altfel, încetineala procedurilor a dus şi la demiterea intempestivă a lui Jean-Marc Léri, deşi nu lui ar fi trebuit să i se impute situaţia actuală, ci însuşi sistemului superbirocratic (copiat, aidoma, în România) de avizare a lucrărilor de restaurare.
Revenind la esenţa muzeului, trebuie să constatăm faptul că acesta continuă să fie la fel de viu, de autentic şi de surprinzător aşa cum a fost dintotdeauna. Un martor tăcut, dar vizibil al Renaşterii, Palatul Carnavalet a fost construit între anii 1548-1560. Desigur, numeroasele schimbări petrecute de-a lungul anilor au făcut ca vechea clădire renascentistă să nu mai semene foarte mult cu ceea ce este Carnavalet azi. De fapt, palatul actual arată aşa cum el se afla la sfârşitul secolului al XVII-lea.
Nu am să încerc aici să recenzez colecţiile muzeului – de altfel absolut remarcabile, din toate punctele de vedere. Problema fundamentală a muzeului este tocmai aceea a unei extraordinare varietăţi a colecţiilor. Desigur, muzeul are un şarm aparte, tocmai datorită eclectismului colecţiilor. Dincolo de asta, însă, are o mare problemă muzeografică. Muzeul nu are o identitate certă. Desigur, este un muzeu cu farmec şi va rămâne aşa. Dar nimeni nu îi va putea stabili o identitate clară, în raport cu Parisul – al cărui martor se pretinde a fi – sau cu orice alt segment al patrimoniului cultural francez.
Muzeul Carnavalet nu este singurul aflat într-o situaţie delicată, în Parisul de azi. Muzeul Picasso are probleme la fel de mari. Muzeul în cauză – unul dintre cele mai căutate muzee pariziene – a fost închis publicului, în vederea unei revizitări, la 20 iunie 2014. Lucrurile nu au mers aşa cum au fost prevăzute, astfel încât reinaugurarea muzeului a fost împinsă spre mijlocul lui septembrie. Evident, nici acest mic „accident“ nu a fost unul fără urmări manageriale. Anne Baldassari, care conducea muzeul din 2005, a trebuit să îi facă loc lui Laurent Le Bon, nimeni altul decât directorul Centrului Pompidou din Metz. Motivul, clar evocat de ministrul Culturii Aurèlie Filipetti, fiind acela al lipsei de cunoştinţe de management suficient de solide pentru a duce mai departe extrem de dificila sarcină a restaurării şi a redării către public a Muzeului Picasso. Laurent Le Bon conduce din 2010 Centrul Pompidou din Metz. A fost, între timp, curator al multor şi importante expoziţii pariziene. De această dată, însă, va trebui să demonstreze că este ceva mai mult decât un curator.
Să revenim, însă, la performace-ul doamnei sau domnişoarei Deborah de Robertis. Ei nu pare să îi pese de situaţiile dramatice în care se află muzeele Carnavalet şi Picasso din Paris. Ea este preocupată, exclusiv, de o demonstraţie cu o aură uşor feministă şi cu un explicit tur demonstrativ pentru o cauză pe care personal o consider din capul locului pierdută: oricât de frumoasă ar fi fost vulva doamnei sau domnişoarei Deborah de Robertis, ea nu ar fi putut fi, niciodată, echivalentul glorioasei picturi a lui Courbet. Se spune că uneori viaţa bate filmul. Ei, bine, de această dată, arta bate oricare realitate. Originea lumii a lui Courbet nu va putea fi egalată, niciodată, de nici un fel de performance, indiferent cât de vii vor fi acele modeste copii vivante, după un original pictat în 1866. Este, poate, cutremurător faptul că un corp omenesc poate fi mai puţin expresiv decât o pictură. La urma urmei, asta este realitatea: arta este mai presus.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper