Glisări nocturne

Un articol de OCTAVIAN MIHALCEA

Cassian Maria Spiridon, Poeme în balans, Editura Charmides, Bistriţa, 2013

 

Primul ciclu al volumului, Poeme din vremea când eram foarte tânăr, evidenţiază un flux poetic animat de aprige pulsiuni existenţiale, meditaţiile asupra soartei stând sub spectrul umbros al neantului. Verbul creator redă cu fidelitate caracterul supliciant propriu acestei ambianţe. Simţurile se ascut, se pietrifică, contondentul caracterizând un statut problematic al fiinţării, unde nici evadările spre transcendent nu mai sunt viabile: „la Cina cea de taină/ nu voi fi prezent/ din pâine nu voi rupe/ din vin nu voi lua parte/ carnea şi sângele Tău/ foamea şi setea nu-mi vor potoli// carnea şi sângele Tău/ carnea şi sângele Tău// sînt carnea şi sângele Tău“. Nocturnul pare să acapareze totalitatea traseelor cotidiene, ceea ce creează senzaţia unui peceţi bacoviene, apăsătoare paradigmă a simbolurilor obscurităţii: „afară era ceaţă/ perdeaua înşelată închipuia fantome/ lebede cum cad răstignite/ ucise de-o ploaie de raze// din turnuri se vede pustiul/ pas cu pas mai aproape de ziduri/ – mai am sau nu o iubită – / chipul/ acum înţeleg/ uneori mă-nspăimântă/ cu încremenirile lui de statuie// deodată/ sunt liber/ îmbrăcat într-o umbră“. Morganatice extensiuni ale conştiinţei artistice vin să realizeze saltul. Golul istoric flanchează aceste apăsătoare versuri afine dezintegrării. Următoarele poeme, reunite sub titlul Inelul cu agat, amintesc de profunzimile liricii magistrului Mihai Ursachi, creatorul acelui volum de referinţă, Inel cu enigmă. Iată, la Cassian Maria Spiridon, un spaţiu al enigmelor nedisimulate, păzite de Lună: „cetăţi ce înzidesc imperiul/ stau pe creste în risipă/ ai viaţa luminată de stele-ntunecate/ şi îndrumată/ de voci din subterană“. Aici, iubirile îşi pot asuma romantismul. Au loc geneze (h)ermetice pe fondul cromatic al profunzimilor. Versul se împotriveşte extincţiei într-o procesiune cuprinzând stele, iluzii şi sânge, fantasme ce invocă zorii. Erotica versurilor are valenţe acvatice, abisalitate sub deschis cer melancolic. Iubirea inspiră pasaje lirice care metamorfozează sfâşierea în speranţă, cu toată prezenţa covârşitoare a morţii. Atmosfera siderală întreţine enigmele: „roua tăiată de razele palide/ reflectate de faţa polară a stelei/ se deschide pe meninge/ o gură fără oxigen/ nemiloasă/ plumbuită în grota sinapselor“. O mistică numire a imensităţilor fluide protejează expansiunea sentimentelor, act cu vădite conotaţii soteriologice. Dar spaimele nu dispar, presărate pe parcursul unei problematizante situări între imaginar şi real. Sunt căutate urme ancestrale, beneficiind de protecţia inelului cu agat, comuniune cu zeii protectori ai spiritului. Inflamările au „o complexă geometrie şi culoare“, elan vital specific marilor căutări. Ca jarul aruncat în nămeţi, al treilea ciclu poetic, subliniază revenirea sentimentului de Weltschmerz, cu îndoielile aferente: „umede/ dealurile sînt îmbrăcate în verde/ umbra-nserării e tot mai răcoroasă/ stăm risipiţi la mesele ploii/ neîndurători urmărim/ mişcările frunzei/ căderea“. Un ataşant tip de paseism moldav conferă textelor speciale  profunzimi. Prezentul evidenţiază periculoase spectre fără anvergură: „ce bărbi despicate/ ce frunţi dezgolite/ ce inimi golite/ ce mâini îmblănite/ ne fac şi desfac viitorul“. La nivel esenţial, istoria va fi mereu la fel, veşnică reluare a încercărilor. În zone ideale stăruie „marşul vegetal către soare“,  apropiat sacramentelor. Ruinele de la Stonehenge certifică permanenţa vibraţiilor sublime, împreună cu paradoxul deja asumat al „porţilor în lacrimi zăvorâte“. Sunt amintite şi virtuţile Levantului, spaţiu care degajă un magnetism percutant, brăzdat cu importante figuri mitologice. Dar, peste toate estetizările, persistă funciara înstrăinare, obscuritate existenţială hărţuind lumina: „cine în aşa pământescă/ amânare/ când anotimpul îşi refuză prezenţa/ n-ar dori să renunţe/ să-şi lepede gloria/ lespedea ei efemeră/ să fie doar frunză/ culcată pe glie/ să fie doar humusul/ cel hrănitor/ noi îmbuibaţi cu iluzii/ sîntem îndestulă haleală/ viermelui biruitor“. Heraclit din Efes, Dante, războinicul Ares sau Thales milesianul, iată numai unele dintre figurile paradigmatice care însoţesc această curgere învolburată. Finalul volumul e grupat sub titlul Într-o zi a bătut vântul de la răsărit. Spectrul radicalei despărţiri  e în proximitate: „mereu mai aproape e clipa/ cînd nu voi mai fi/ zăpada/ şi după/ va fi la fel de albă/ copiii mereu mai înalţi/ pomii când verzi/ cînd uscaţi/ inimile tot mai aproape/ de sufletele urcate la cer// linţoliul alb de omături/ îmbracă/ întregul zbucium“. „Urme umede şi reci“ populează labirintul existenţial. Căutările poartă uriaşe poveri, supliciante pentru suflet. Pluralitatea autoscopiilor încearcă să-şi croiască drum prin viscerele destinului. Poemele lui Cassian Maria Spiridon resimt cu maximă acuitate opacitatea înconjurătoare, rezultantă a statutului existenţial de aruncat în lume. Un apăsător mister va persista mereu pe calea ce duce în „Cetate“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper