Eurosceptici sau antieuropeni?

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Să începem cu sfârşitul: rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European modifică din mers peisajul politic al Uniunii Europene. Britanicii, francezii, italienii şi nordicii, prin reprezentanţii partidelor dreptei eurofobe învingătoare în alegeri, vor aduce pe agenda europeană subiecte ocolite sau tratate la modul sentenţios până acum: realităţile naţionale şi specificitatea lor, independenţa statelor în raport cu instituţiile de la Bruxelles, alteritatea ca normă a solidarităţii cu „celălalt“. Toate acestea vor fi puse pe masa bătăliilor pentru Europa de arhanghelii xenofobiei şi rasismului care au concepte politice bine articulate.
Niciodată partidele cu programe anti-europene nu au fost atât de consistent reprezentate în Parlamentul European. De acum, bătălia nu se va mai duce prin mitinguri, ci din interiorul forurilor europene. Lipsa de reforme instituţionale şi incapacitatea U.E. de a adopta strategii majore în condiţiile crizei financiare au oferit euroscepticilor o bună trambulină pentru irumperea pe plan european. Euroscepticii de ieri sunt pe cale de a deveni anti-europenii de mâine. De altfel, prea mari diferenţe între unii şi alţii nu sunt. Noţiunea de euroscepticism s-a născut din strategia britanicilor de a îndulci atitudinea anti-europeană a insularilor. Conservatorii doamnei Margaret Thatcher au preferat să adauge antieuropenismului un edulcorant politic şi l-au botezat euroscepticism. Diferenţa semantică a fost utilă aderării Marii Britanii la U.E. Euroscepticismul britanic a făcut prozeliţi în alte state astfel încât astăzi are suficientă energie de a redeveni ce-a fost: antieuropenism curat.
Precum o societate debusolată
Europa „celor 28“ nu este şi nu poate fi identificată cu idealul şi cu interesele comunitare ale statelor membre fondatoare – şase la început –, şi nici cu ale „celor 12“ din perioada de glorie a Pieţei Comune. Un conglomerat atât de mare nu poate fi condus decât prin norme, iar normele uniformizează sau impun. Acest „călcâi al lui Ahile“ a fost atacat permanent de antieuropeni. Ei au socotit excesive puterile executive şi normative ale Comisiei Europene şi, de aici, au construit Bruxelles-ului imaginea unei dictaturi iar Uniunii Europene de „apartheid planetar“. „Cine guvernează această ţară (Marea Britanie, n.n.) –  era scris pe un afiş electoral al Partidului Independenţei, Ukip. „75% din legile noastre sunt luate la Bruxelles“. În democraţiile occidentale, partidele de extremă dreapta, Ukip al lui Nigel Farage, Frontul Naţional al lui Marine le Pen şi alte partiduleţe din Olanda, Belgia, Italia, Austria, Danemarca, Finlanda, Suedia au sedus o parte dintre elitele intelectuale pentru a strecura în discursul electoral ideea nocivă a contradicţiilor aduse în  evoluţia continentului de diversitatea culturilor, religiilor şi de identitatea naţională. După antieuropeni, acestea sunt obstacole în calea armoniei sanctuarului european, dacă aşa ceva se doreşte. Nu există un popor european, ci popoare care au viziuni diferite asupra lumii, trăiesc în structuri economice şi sociale proprii. Ceea ce este corect. Dar nu poate fi acceptată teza lor potrivit căreia există divergenţe ireconciliabile cultural-religioase. Din acest punct se desprinde o altă linie de atac spre domeniul normativ. O bună constituţie europeană nu poate fi adoptată, susţin antieuropenii, pentru că cele douăzeci şi opt de state membre, cu tradiţiile lor istorice, nu pot avea viziuni apropiate. Au dreptate, viziunile nu sunt identice. Nici nu trebuie să fie. Eurofobii acuză (nu întotdeauna pe drept) Uniunea Europeană de obedienţă faţă de Statele Unite invocând alinierea necondiţionată, via NATO, la strategia mondială a Washington-ului. Ei reclamă o politică externă şi de apărare independentă. Dispută veche, complicată periodic de realităţile în care se trezeşte Europa când nu este bine guvernată. Cum este cazul oferit de criza din Ucraina. Ukip în Marea Britanie, Zorii Aurii în Grecia, Frontul Naţional în Franţa, AfD în Germania, deşi nu au aceeaşi doctrină de partid, se regăsesc pe o platformă apropiată în privinţa prezenţei străinilor în statele lor. Sunt partide xenofobe, care îşi ascund cu greu ostilitatea faţă de străini. În sfârşit, în încheierea inventarului antieuropenilor, să amintim atacul la imperativul politicii comunitare de solidaritate ca expresie a democraţiei şi condiţie a calităţii vieţii. Fals, spun francezii doamnei Marine le Pen. Elveţia nu este membră a Uniunii şi o duce bine, suedezii, finlandezii, danezii au fost fericiţi pe vremea când statele lor nu erau în U.E.
Atacurile antieuropenilor ţin să demonstreze că Europa unită seamănă cu o societate debusolată. Mesaj care, din păcate, a prins la ultimele alegeri europarlamentare ca urmare, între altele, a erorii fundamentale a Comisiei Europene, constant inspirată de Germania, de a trata inadecvat criza prin măsuri milităreşti de austeritate.
Alte priorităţi, dar cine
le stabileşte?
Intraţi în Parlamentul European, antieuropenii îşi vor crea un grup parlamentar propriu şi vor încerca să schimbe agenda şi priorităţile U.E. Totuşi, cu tot succesul lor, aceştia nu vor putea să hotărască decisiv viitorul instituţiilor europene. La început, energia remanentă a succesului le va fi de folos, o vreme ar putea chiar inhiba unele soluţii. Populismul, ca motor de construcţie a unui nou tip de politică de dreapta, este încă bine reprezentat în Parlamentul European. Dar partidele populiste nu sunt ostile integraţionalismului. Mai degrabă va putea să conteze dezinteresul lor pentru dimensiunea socială a Europei unite. Aşa cum poate fi exploatată inflexibilitatea privind normele democratice. Pe acest culoar apar manifestări care pot modifica proiectul european. De aici vine şi pericolul, pentru că unul dintre obiectivele extremei drepte este tocmai să înceapă demolarea Uniunii Europene.
Să revenim în Franţa pentru a exemplifica această idee. Dacă ar fi să credem în steaua politică a lui Nicolas Sarkozy ar trebui să fim prudenţi. În plină campanie pentru alegerile europarlamentare, fostul preşedinte al Franţei a confirmat preferinţa lui pentru o Europă cu două sau mai multe viteze. Ceea ce echivalează tot cu un atac la perspectiva Europei unite. Sarkozy pledează, cu mult mai mult aplomb decât pe vremea când ocupa fotoliul la Elysée, pentru un nucleu dur franco-german, o zonă economică franco-germană şi restricţionarea zonei Schengen prin stratagema subversivă de creare a unui „Schengen II“. Toate acestea ar trebui să se producă în paralel cu reducerea competenţelor Comisiei Europene la jumătate! Sarkozy şi-a expus preferinţele într-un interviu dat concomitent publicaţiilor Le Point şi Die Welt, astfel încât francezii şi nemţii să le afle simultan. El nu uită că ar putea primi reproşuri de unde se aşteaptă mai puţin şi recurge abil la cartea patriotismului. Franţa, spune el, poate fi deopotrivă europeană şi franceză. Cu aceasta a urmărit să salveze UMP, partidul de dreapta care i-a adus victoria acum şase ani, acuzat de  Frontul Naţional al familiei le Pen de atrofiere a sentimentului naţional. Deocamdată, prea mult serviciu nu a putut aduce dreptei franceze, UMP clasându-se pentru prima dată sub partidul doamnei Marine le Pen. Dar poate să fie de folos în perspectiva alegerilor prezidenţiale din 2017. Dreapta şi extrema dreaptă franceză au mai mult de doi ani pentru a crea punţi electorale suficient de puternice pentru a-i învinge pe socialişti. Misiunea le este uşurată şi de prezidenţiatul lui Hollande, contestat acum chiar şi de stânga. Ca descendent dintr-o familie ne-franceză, Sarkozy nu scapă ocazia unui exerciţiu de patriotism identitar atât de drag francezilor apropiaţi Frontului Naţional în campaniile electorale. „Nu este un paradox, a declarat el in interviul amintit, să pledezi pentru Europa şi pentru apărarea identităţii, adică a specificităţii modelului nostru… De când mă ştiu m-am simţit visceral francez… Franţa a curs întotdeauna în vinele mele la fel de firesc precum sângele meu… Acum ştiu că aparţin nu doar unei ţări, ci unui continent… Trebuie să fim europeni şi francezi în aceeaşi măsură.“
În principiu, nici chiar adversarii lui, socialiştii, nu au de ce să-l contrazică. Mai nou, preşedintele Hollande bate monedă pe patriotism şi cere re-industrializarea Franţei. Cam târziu. Atât de târziu, încât unii dintre euroscepticii francezi au devenit antieuropeni. Ca britanicii, de exemplu.

Un comentariu pentru “Eurosceptici sau antieuropeni?”

  1. octombrie 4, 2014 la 4:17 pm

    Da, suntem multi cei cu nu dorim o Europa Unita de genul U.S.A. ! Uniunea Europeana este o pacoste pentru foarte multi cetateni care tin la independenta tarii din care fac parte , cei care vor ca cultura sa nu le fie amestecata cu a altora ! Nu pot sa nu gandesc ca _ DA _ sunt xenofob , in sensul ca nu doresc straini care vin si se stabilesc in apropiere de ceea ce este al meu, de traditiile mele ! Ceea ce-i al meu , al meu va ramane _ asa cum nici eu nu ma amestec in tara straina , nici strainii sa nu se amestece in tara mea ! Evident, putem trai in buna vecinatate , ne putem ajuta frateste atunci cand e cazul si … cam atat !!!!!!!!!!!

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper