Din nou despre educaţie

Un articol de DAN BERINDEI

Locuitorii oricărui stat nu se însumează doar într-o cifră seacă, ci ei reprezintă în ansamblu o entitate în sine, cu trăsături specifice. Fiecărui stat şi respectiv fiecărei societăţi le revine să contribuie la înzestrarea acestei entităţi care le reprezintă. Este lipsit de îndoială că o masă de oameni nedefinită, care nu are o conştiinţă a dependenţei sale faţă de un trecut propriu şi a rezultării sale dintr-un proces evolutiv, nu contribuie decât în slabă măsură la mersul înainte al progresului în statul în cauză. Conştiinţa apartenenţei este esenţială pentru a motiva acţiunile şi un firesc ataşament, pentru a lega o populaţie de un teritoriu cu sentimentul că este al ei, sentiment atât de necesar pentru ca mersul înainte să fie rezultatul implicării şi conlucrării tuturor.
Cetăţenii conştienţi nu sunt rezultatul spontan al fiinţării unei societăţi. Ei trebuie formaţi şi educaţi. Nu întâmplător denumirile de Minister al Instrucţiunii Publice sau al Învăţamântului se confundă cu cel de Minister al Educaţiei. Utilizând cu prioritate serviciile acestei mari entităţi administrative, statului îi revine răspunderea principală de a contribui la înzestrarea societăţii cu cetăţeni, şi nu doar de a le transmite cunoştinţe copiilor şi tinerilor. Fiecare cetăţean trebuie să poată contribui la progresul comun, dar totodată ataşamentul său faţă de solul natal trebuie să fie o caracteristică dominantă a personalităţii sale şi să rezulte şi dintr-un proces educativ.
Familiei şi societăţii în ansamblu le revine însă integrarea în acest proces comun de „încetăţenire”, care să aibă totodată o componentă esenţială, cea de a forma la copii şi apoi la tineri un comportament civilizat faţă de ceilalţi. De asemenea, în procesul general de educare nu trebuie să lipsească respectul pe care trebuie să-l aibă fiecare faţă de celălalt, respingerea oricărui simţământ de neacceptare a unei alte rase, etnii, categorii sociale, religii sau confesiuni. Cu toată continua „modernizare” a vieţii, familia păstrează încă o funcţie esenţială în această privinţă şi ea poate contribui în mare măsură la pregătirea noilor generaţii.
Cei „şapte ani de acasă”, deşi numărul lor s-a mai redus, au rol formativ major. Se pune însă întrebarea dacă este vorba totdeauna despre o formare într-un sens pozitiv? Din păcate, în nu puţine rânduri, asistăm la comportamente nefireşti şi potrivnice unei bune educaţii. „Răsplătirea” eşecurilor prin daruri de compensaţie în loc de sancţionări, întreţinerea „laudei de sine”, inculcarea dispreţului faţă de alţii pornindu-se de la criterii nedrepte sau nedemocratice, dar şi refuzul de a se cultiva la copii şi tineri învăţămintele dragostei şi ale datoriei faţă de ţară, ale patriotismului, sunt tot atâtea acţiuni cu totul potrivnice formării bunului cetăţean.
La rândul ei, şcoala este astăzi departe de ceea ce ar trebui să fie în această privinţă. Educaţia nu mai ocupă în general o poziţie corespunzătoare funcţiilor şi necesităţii ei. Importanţa care i se acordă s-a diminuat, este adevărat, şi sub presiunea aglomerării materiilor şi a progresului necontenit. Pentru profesori pe primul plan se impune deseori predarea eficientă a disciplinelor lor, educaţia rămânând pe un plan secund. Este însă cert că şcoala trebuie să-şi accentueze o prezenţă în această privinţă pentru a corespunde pe deplin sarcinilor sale, căci este necesar ca ştiinţei, cunoştinţelor de bază să li se adauge componenta formării elevului ca cetăţean şi totodată ca acesta să fie înzestrat cu însuşirile unui om capabil de a se comporta corect, corespunzător şi util pentru comunitate în societate.
Respectul faţă de sine pe care trebuie să-l aibă fiecare om se clădeşte şi pe integrarea sa în viaţa socială, pe relaţia sa cu ceilalţi, pe simţământul fundamental că aparţine unei comunităţi, că aceasta îi este solidară şi că, la rândul său, el este dator să contribuie la buna ei vieţuire. Este necesar ca fiecare viitor cetăţean să se simtă legat de ţara sa, indiferent de locul său de vieţuire, şi să contribuie nu doar la propriul său mers înainte, ci şi la cel al României, aşa cum se comportă un cetăţean al Statelor Unite sau unul francez faţă de ţările lor. Ataşamentul acesta trebuie cultivat şi întreţinut în beneficiul fiecăruia, dar şi al celui comun, şi aceasta este o datorie a familiei şi a societăţii şi, evident, şi a şcolii. Este o datorie a oricărui om adevărat.
Nu putem depăşi greutăţile decât prin conlucrare solidară, iar simţămintele dragostei faţă de ţară trebuie să fie arma noastră comună, a tuturor, mai importantă decât opiniile politice sau de altă natură. Îmi amintesc cum a reacţionat – cu ani în urmă – omul politic francez Giscard d’Estaing când a fost scufundat un vas la organizaţiei Greenpeace şi când, în opoziţie fiind, a refuzat să se implice într-o luare de poziţie de condamnare a celor de la guvernare, căci implicit ar fi fost o condamnare a Franţei! A fost fără îndoială o atitudine patriotică, în care patria a trecut înaintea intereselor de partid. Dar lucrul acesta s-a întâmplat în Franţa!
Dar, revenind la educaţie, trebuie să constatăm că ea se află în general pe o poziţie nefirească. Tinerii au ajuns să nu-şi cunoască momentele însemnate ale lungului şi complicatului proces de devenire a neamului lor. Istoria nu numai că a căpătat o poziţie marginală, dar noua modalitate a ei de predare, o succesiune aşa-zis problematică în dauna celei cronologice, a îndepărtat-o de elev şi a transformat-o într-o materie neatractivă. Procesul de succesiune – logic şi care explică şi legitimează o evoluţie – nu se imprimă în mintea copilului şi a tânărului. Istoria însăşi a devenirii ţării nu poate fi asimilată în realele ei dimensiuni.
Fiecare popor are zestrea sa de mituri, care aproape toate au la temei o realitate istorică. Negarea în bloc a acestora, înfăţişarea istoriei naţionale cu accente critice şi când se cuvine, şi când nu, pot provoca o confuzie şi chiar o imagine falsă a trecutului în numele unei aşa-zise obiectivităţi, iar pentru mintea tânără căreia i se prezintă astfel trecutul acesta capătă dimensiuni incerte, neatractive şi chiar demne de dispreţ. Paradoxal, deşi istoria românilor cuprinde firesc şi aspecte negative, acestea se constată într-o proporţie mai redusă faţă de situaţia existentă la multe alte popoare, şi, cu toate acestea, în alte ţări imaginea propriei istorii este înfăţişată cu trăsături pozitive accentuate, în comparaţie cu ceea ce apare în programa şi implicit în manualele noastre. Este lipsit de îndoială că un manual trebuie să prezinte faptele istorice cum au fost, fără înflorituri, dar în orice caz nu cu străduinţa de a reliefa pe cât se poate negativul!
Şi mai are o lipsă fundamentală educaţia care le este transmisă elevilor. Nu este cultivat comportamentul civic, purtarea pe care trebuie s-o aibă ei faţă de ceilalţi, mai ales faţă de cei lipsiţi, faţă de bolnavi sau deficitari în sănătate, solidaritatea umană de care trebuie să dea dovadă, buna creştere. Egoismului trebuie să i se opună sentimentele de compasiune, cu gândul fiecăruia că oricui îi poate veni, la un moment dat, rândul de a avea nevoie de sprijinul ori cel puţin de înţelegerea şi de sentimentele solidare ale celorlalţi.
De educaţie depinde viitorul României. De departe, ea nu este o chestiune minoră, ci, dimpotrivă, este o componentă fundamentală a fiinţării noastre. Progresul şi prosperitatea nu pot fi decât efectul conlucrării generale şi a dorinţei tuturor ca ţara aceasta să se afirme, ceea ce îi poate asigura fiecăruia un viitor mai bun într-o lume a incertitudinilor. Or, educaţia este cheia transformării noilor generaţii în componente ale unei naţiuni care se integrează progresiv pe toate planurile Europei şi ale lumii şi care îşi va dobândi un loc pe măsura numărului, a capacităţilor, dar şi a propriei solidarităţi, a puterii de a se afirma. Familie şi stat, dar şi fiecare dintre noi putem şi trebuie să contribuim la pregătirea cetăţenilor noştri şi să contribuim la ridicarea ţării şi, implicit, şi a noastră!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper