Dezamăgirea, refugiul neputinţei

Un articol de ADRIAN GEORGESCU

Am devenit o naţie dezamăgită pe un continent depresiv. Despre europeni nu ştiu ce să zic, dar noi cu siguranţă suntem în postura asta de foarte mult timp. Unii dintre noi aleg să plece (şi cine îi judecă ar face bine să stea în banca lui), în vreme ce alţii se lamentează profund în cercuri mereu intime, alegând să fie umili oricând ar avea ocazia să atace vreo persoană cu autoritate. Desigur că sunt şi 0,…1% care acţionează cu tenacitate, doar că ei sunt o excepţie subtilă. Per total, suntem deprimaţi şi nedreptăţiţi, dar tăcuţi şi umili mai ceva ca nişte apostoli postmoderni. După bunul obicei românesc al respectării preferenţiale a scripturilor, cel mai bine au prins la public întoarcerea celuilalt obraz şi discriminările. Voi spune în cele ce urmează câteva cuvinte despre această conexiune dintre dezamăgire şi pasivitate.
Dezamăgirea, precum speranţa, de altfel, se caracterizează printr-o profundă inutilitate practică. Este o reacţie pasivă, mioritică, dar imposibil de evitat. Ea joacă totuşi un rol important în modelarea personalităţii noastre. Dezamăgirea te căleşte, te şi abrutizează poate, conducând în cele din urmă la cinismul de factură contemporană, denumit pompos, dar eronat, pragmatism. Cum se spune în popor: te dai cu capul de zid până înţelegi cum merge treaba. Şi dacă eşti deştept înveţi. Sau nu. În mod cert nu suntem, ca masă, foarte străluciţi, conform acestei zicale. În orice caz, ce ne facem cu contuziile cerebrale? La câte ziduri am lovit şi câte vom mai lovi ca români, oho, trebuie că vom deveni homo sapiens 2.0. Dacă nu, vom fi pe cale de dispariţie. Pardon, noi chiar suntem pe cale de dispariţie, nu neapărat ca număr în lume, dar ca număr de locuitori între graniţele ţărişoarei. Aviz amatorilor de Ştiri – datele folosite la referendumul teatral din 2012 sunt exagerate.
Dezamăgirea,
de la Imaginar la Real
Jacques Lacan, un psihanalist pe cât de celebru, pe atât de ermetic şi de ilizibil, vorbea de Imaginar, Simbolic şi Real. Foarte pe scurt şi simplificat, Imaginarul este ceea ce ne închipuim că este, Simbolicul e ceea ce acceptăm că este, iar Realul – surpriză! –, este adevărul pur la care nu avem acces decât în situaţii limită.
Dezamăgirea în aceşti termeni este rezultatul ciocnirii violente dintre Imaginar/Simbolic şi Real. Pentru că ne amăgim continuu cu privire mai ales la noi înşine şi mai apoi la ceilalţi, dezamăgirea se dovedeşte o revenire cu picioarele pe pământ, un aşa-zis „reality check”. Este, dacă vreţi, o revelaţie căreia ar trebui să îi fim recunoscători.
Dezamăgirea este inevitabilă
Neavând acces la Real, suntem condamnaţi la dezamăgire ori de câte ori luăm contact cu adevărul. Evident că uneori concepţia noastră va fi aproape de realitate, dar alteori coliziunea va fi de-a dreptul dezabilitantă. Avem tendinţa sub- şi supraestimării extreme a oamenilor, începând cu noi înşine. În absenţa teoretică a dezamăgirii avem toate şansele să atingem un soi de fericire naivă, o stare asemănătoare celei în care se află copiii. Pe undeva este o binecuvântare pe care mai toţi o pierdem atunci când privim pentru prima oară în spatele măştii, la chipul hidos al Realului. Dacă aceasta se întâmplă prea de timpuriu, ne va traumatiza pe veci; dacă se întâmplă prea târziu, ne vom trezi nepregătiţi pentru viaţă. Iar viaţa nu se caracterizează prin indulgenţă, ci, eventual, prin umor negru.
Spiritualitatea funcţionează ca refugiu. Nu aş denumi-o o soluţie, întrucât trăirea mistică nu are capacitatea de a schimba efectiv lumea, ci doar de a o neutraliza. Sigur că putem fi dezamăgiţi şi de divin, numai că să te iei la ceartă cu o realitate transcendentă e puţin mai dificil. Mulţi se resemnează şi îşi îndreaptă atenţia şi speranţa către alte tărâmuri. În fine, practicanţii par mulţumiţi, dar lumea nu devine mai suportabilă, cel puţin câtă vreme nu avem parte de o explozie generală de iluminare instantă. Să ne punem speranţa în asta!
Dezamăgirea personală
Un necunoscător al naturii umane s-ar aştepta ca bastionul dezamăgirii să fie propria noastră persoană. Până la urmă, cu noi trăim, gândurile noastre ne macină, consecinţele propriilor acţiuni sunt cele care ne lovesc în permanenţă. Ne ghidăm după sloganuri la modă, Prin noi înşine, Schimbarea începe cu tine şi restul mişcării pseudo-Zen şi pseudo-self-help. Doar suntem oameni de dreapta cu iniţiativă! E timpul pentru ciocnirea cu Realul.
De fapt, propria persoană este în permanenţă ultimul vinovat de pe listă. Cel mai adesea, nu este nici măcar cercetat penal, ci e doar un martor inocent, ca oiţa năzdrăvană, la spectacolul criminal care se petrece în jur. Pare absurd? Ei bine, chiar aşa şi este.
Ceilalţi, îngroşat şi cu litere de-o şchioapă, sunt campionii condamnărilor din mintea noastră şi ţinta predilectă a dezamăgirii. Ei reprezintă destinaţia favorită a majorităţii sentimentelor negative şi a înjurăturilor pe care le eliberăm vertiginos. Ceilalţi sunt fie vinovaţi indirecţi pentru neajunsurile noastre, fie torţionarii care ne fac viaţa mai amară. Fără ei, cum am mai putea să fim victime sau chiar martiri? Suntem dezamăgiţi nu pentru că nu am fi capabili să acţionăm sau să schimbăm măcar acţiunile celorlalţi, ci pentru că prin maleficitatea lor aceştia ne îngreunează existenţa. Sunt de acord că răutatea are un loc de cinste în lume, doar că ridicarea ei la rang de putere supremă de neoprit este o prostie. Ne complacem în postura de sclavi ai acţiunilor celorlalţi pentru că aşa este cel mai simplu.
Pe lista condamnaţilor de mai sus se regăseşte şi ghinionul. Importanţa lui merge mână în mână cu sensibilitatea proverbială a românilor la superstiţii. Nu ştiu cum se face, dar pe aici s-a descărcat tirul cu ghinion. Am auzit de (prea) multe ori lamentări de genul „n-am câştigat niciodată la 6/49, am ghinion”. No comment. Ghinionul, în orice caz, este un fapt statistic. Hazardul există şi se manifestă.
Dezamăgirea de propria persoană există. Aşteptările pe care le avem de la noi sunt în definitiv simple estimări, pariuri personale. Nivelul de auto-învinovăţire este în 99% din cazuri direct proporţional cu cel al inteligenţei, la fel cum adeseori self-esteem-ul este invers proporţional cu capacităţile cerebrale. Cu cât raţionăm mai bine, cu atât ne dăm seama că tragediile prin care trecem sunt cauzate (şi) de noi. Victimizarea dispare, dar intervine depresia. Pe care dintre ele o preferaţi?
Addenda. Dezamăgirea faţă
de lumea politică
Ştiu că e la modă să ne rupem total de lumea politică, să ne delimităm cu un aer de superioritate marca Liiceanu de orice eveniment legat de politică. Pentru noi ceilalţi, mai trecuţi prin mlaştinile vieţii, mai hârşiţi, voi argumenta pe scurt de ce acest trend nerod deserveşte impecabil partidele conducătoare.
Dezamăgirea, ca fenomen social, le-a fost dintotdeauna de folos politicienilor. Legată de principiul „sărăcie şi ignoranţă”, reprezintă cheia supunerii multor popoare, printre care şi al nostru. Poate că naivitatea inerentă fiinţei umane ne face să muşcăm momeala atunci când în prag de alegeri plecăm urechea la câte un campion al democraţiei care ne îndeamnă să ne exercităm drepturile fundamentale garantate, bla-bla. Sunt doar minciuni. Nu menţionează nimeni că dreptul la vot este printre foarte puţinele drepturi pe care, teoretic măcar, ni le putem exercita nemijlocit. Iar asta fiindcă, din nefericire, nu ajunge să ne servească nouă, ci lor. Să fim serioşi, pe aici ţi-e greu să-ţi îndeplineşti obligaţiile, ce să mai vorbim de drepturi. E o glumă.
Dacă se numără ca în 2009 cu recordul galactic la vot-viteză stabilit la Paris sau ca la sceneta de doi bani de la referendumul din 2012, atunci votul e oricum inutil. Cât l-am urât unii pe Stalin, şi până la urmă tot la vorba lui am ajuns: nu contează cine votează, ci persoana care numără!
Dar mai important decât aceste două aspecte se ridică un al treilea, anume beneficiile absenteismului. Să zicem că eşti o persoană normală, medie, neafiliată politic, fără obligaţii faţă de vreun membru de partid şi nesilită de primarul din comună. Bun. Dacă alegi să iei parte la mascarada alegerilor, atunci devii o necunoscută X în joc. Votul tău poate să îngreuneze mecanismul şi cu cât mai mulţi ca tine, cu atât mai complicat va fi să iasă cine trebuie. Desigur că în cele din urmă, dacă nu se iscă vreo revoluţie, ceva, marja de eroare a maşinăriei politice va fi una insignifiantă. Un europarlamentar pe aici, un parlamentar colo. La preşedinte s-a văzut deja că nu e voie. Păcat că timpul trece şi teoriile nu scapă ţara de 90% dintre cei de la putere.
Ca atare, un slogan sincer şi realist ar suna cam aşa: „Stai acasă! Ne faci viaţa mai uşoară!”. E mai simplu să lucrezi direct cu reţeaua ta de partid. Şi nu vă faceţi iluzii, dacă punem totul pe hârtie, numărul de indivizi e colosal.
Epilog
Să nu ne minţim. Dezamăgirea faţă de clasa politică a României de ieri şi de azi este de fapt dezamăgirea faţă de noi, cei de mii de ani şi până azi. Cu scurgerea timpului, ajungem amnezici şi naivi. Amnezici pentru că avem senzaţia că acum X ani erau numai oameni de caracter şi bărbaţi de stat patrioţi şi neînfricaţi. Naivi, pentru că ne închipuim parte a unei civilizaţii evoluate, tehnologizate şi capabile, nişte deschizători de drumuri. La propriu şi la figurat: ce drumuri avem, oameni buni, în România?!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper