Criza irakiană

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Mai complicată decât multe dintre revoltele sau revoluţiile din „primăvara arabă“ pare să devină noua criză din Irak. Maniera în care i s-a pus capăt războiului de acum un deceniu dus împotriva lui Saddam Hussein nu a lăsat nici un dubiu în privinţa compromiterii şanselor pacificării acestui stat tribal, ţinut în frâu prin mijloace dictatoriale, în plus bogat în petrol şi având o poziţie strategică pentru care războiul însuşi avusese raţiunea lui. Capturarea lui Saddam Hussein de către armata americană la 13 decembrie 2003, judecarea şi executarea lui la 30 decembrie 2006 de către noua putere instalată la Bagdad pe criterii de revanşă politică au minat planurile instaurării – dacă asta s-a dorit – a unui regim democratic. Astăzi, guvernul central şiit al lui Nouri al-Maliki nu are autoritate pe întregul teritoriu şi este asaltat de insurgenţii djihadişti suniţi, conduşi de ofiţeri din armata lui Saddam, care controlează deja o parte de ţară botezată „statul islamic în Irak şi în Levant“ – EIIL. În Nord, kurzii şi-au consolidat autonomia şi speră să-şi atingă în curând visul de a avea un stat propriu, independent. Irakul este în pragul imploziei din care ar putea rezulta trei noi state.
Ofensiva fundamentaliştilor
Guvernul şiit al lui Nouri al-Maliki instalat la Bagdad în 2006 s-a dovedit puţin folositor sprijinitorilor lui din exterior. Din motive simplu de înţeles – războiul costisitor pentru petrol şi o bună poziţionare strategică în Orientul Mijlociu – Statele Unite şi-au dorit un Irak întreg, nu un stat divizat pe pământul căruia sunt recrutate şi antrenate reţele teroriste. Din stat laic unitar sub Saddam, Irakul a devenit stat islamic dezbinat sub şiitul al-Maliki. Grav este şi faptul că puterea de la Bagdad s-a „liberat“ pe tăcute şi prea mult de sub tutela politică protectoare şi a intrat sub influenţa Iranului şiit contribuind la creşterea rolului acestuia în Orientul Apropiat. Disputele pentru putere dintre şiiţi şi suniţi şi acţiunea tenace a kurzilor de a-şi crea un stat independent au devenit un factor perturbator al echilibrului regional de care Iranul nu este străin şi, de aceea, nu mai poate fi ignorat. Ofensiva djihadiştilor militarizaţi i-a făcut pe unii analişti să se întrebe cã, dacă s-ar fi anticipat aceste evoluţii, ce ar fi fost mai convenabilă, dictatura lui Saddam sau guvernarea fundamentaliştilor islamici.
Ofensiva djihadiştilor urmăreşte impunerea la Bagdad a autorităţii „statului islamic din Irak şi Levant“ – EIIL. Din raţiuni diferite, nici Washingtonul, nici Teheranul nu agreează această nouă entitate statală. Situaţia obligă doi rivali, Statele Unite şi Iranul, să coopereze pentru distrugerea ei din faşă. Acum se cunoaşte: în ultima vreme, între Washington şi Teheran au existat contacte secrete care au permis măsuri concordante pentru evitarea căderii Bagdadului în mâinile djihadului sunit. Când preşedintele Hassan Rohani a anunţat public că nu exclude o cooperare cu Statele Unite împotriva EIIL, au existat voci care au încercat să-l tempereze. Potrivit Reuters, Ali Shamkhani, secretarul Consiliului Suprem al Securităţii Naţionale al Iranului, a respins astfel de iniţiative. De partea cealaltă, republicanii se opun unei cooperări cu Iranul indiferent de obiectiv. Totuşi, senatorul Lindsey Graham, şi el opozant înverşunat al Teheranului, este mai tolerant. El motivează o posibilă conlucrare trimiţând la alianţa Washingtonului cu Stalin pentru a-l învinge pe Hitler. Am dat aceste opinii pentru a se înţelege complicaţia şi imperativele situaţiei.
Un alt război?
Iranul se opune unei intervenţii militare terestre în Irak şi a manifestat îngrijorare la apariţia în Golf a unui portavion american. Dar Teheranul este la fel de îngrijorat şi de eventuala slăbire a rolului dominant al majorităţii şiite în conducerea Irakului şi de recăderea acestui stat sub suniţi, pe care îi consideră eretici. Scopurile strategice şi economice ale conflictului nu trebuie demonstrate, dar merită să se precizeze că acestea sunt complicate de războiul secular religios între suniţi şi şiiţi. Decenii de-a rândul s-a vorbit doar de conflictele între arabi şi evrei, între palestinieni şi israelieni şi s-a uitat că în Orientul Apropiat disputa între lumea persană şi cea arabă a fost la fel de sângeroasă.
Pe cât este (încă) de paradoxală, noua situaţie de interferenţă americano-iraniană în Irak poate fi funcţională numai dacă se respectă o înţelegere a limitelor. Prima este asigurarea garanţiilor pentru Washington că iranienii vor plăti pentru atacul din 4 noiembrie 1979 asupra Ambasadei Statelor Unite la Teheran şi ţinerea ca ostatici a diplomaţilor americani de către revoluţionarii islamici până la 20 ianuarie 1981. Acest contencios nu se stinge de la sine. A doua limită o dă imposibilitatea unei cooperări militare între cele două state. Liniile de acţiune pot fi, însă, paralele. Washington urmăreşte stabilitatea în Irak şi existenţa unui guvern care să nu-i pună în discuţie prezenţa şi interesele. Şiitul Maleki a fost o astfel de soluţie până acum. El a căzut, însă, în mrejele Teheranului (în exil, el a trăit acolo) şi este socotit o marionetă a şiiţilor iranieni. Iranul, cel mai apropiat aliat al lui Maleki, a promis să lupte „împotriva terorismului“, înţelegând prin aceasta lupta împotriva suniţilor. Stârpirea terorismului, de orice sorginte, este şi obiectivul Washingtonului. În interiorului cercului în care intră aceste obiective se pot întâlni interese proprii, nu şi scopuri comune. Pentru stoparea ofensivei djihadiste, atât preşedintele Barack Obama, cât şi secretarul de stat John Kerry au admis ideea unor atacuri aeriene în Irak. Experţii studiază cele mai convenabile soluţii. Nu este exclusă accelerarea livrărilor de armament către armata irakiană. Iranul şiit a sprijinit actualul guvern irakian şi ar fi dispus să o facă şi mai consistent dacă nu s-ar opune Occidentul şi Arabia Saudită nu ar fi pregătită să îl anihileze. „Noi putem să conlucrăm cu americanii pentru a pune capăt insurecţiei în Orientul Apropiat; suntem foarte influenţi în Irak, în Siria şi în numeroase alte state“, a declarat Agenţiei Reuters un demnitar iranian. Calificarea ca situaţie paradoxală în care intră, conjunctural, relaţiile Washingtonului cu Teheranul nu este gratuită. Înlăturându-l în 2003 pe Saddam Hussein, americanii au favorizat Teheranul eliminând din regiune adversarul cel mai de temut al Iranului. Amintirea războiului de opt ani dus de Saddam Hussein în anii ’80 împotriva Iranului nu este ştearsă. Atunci, liderul Partidului baasist sunit a fost susţinut de cea mai mare parte a ceea ce se numeşte azi „comunitatea internaţională“ pentru simplul motiv că lupta împotriva Republicii islamice abia născute prin „revoluţia verde“ a şiiţilor din Iran. Cum situaţia din Irak s-a complicat puternic, miniştrii de externe ai statelor membre ale Ligii Arabe s-au reunit de urgenţă la Viena. Soluţiile lor sunt acceptabile, nu şi suficiente. Este greu de găsit o linie comună de acţiune în această organizaţie întrucât arabii sunt divizaţi, au interese politice şi economice diferite şi nici religia nu-i adună într-un front comun. Mirosul de praf de puşcă stăruie în aer. Statele Unite au trimis în Irak 275 de soldaţi pentru a întări protecţia cetăţenilor americani şi a Ambasadei de la Bagdad.
Sunt posibile noi alianţe
Aşezat până mai ieri de Washington pe „axa răului“, pentru programul militar nuclear şi ostilitatea declarată faţă de statul evreu, Teheranul intră fortuit în calculele unei noi strategii de luptă împotriva fundamentalismului islamic. De aici şi speculaţiile pentru posibile noi alianţe în Orientul Mijlociu. Este avansată necesitatea unei alianţe între Iran şi Occident care nu doar că ar bara marşul djihadului fundamentalist, ci şi ar crea alternativa contracarării influenţei Rusiei în regiune. Iranul poate să joace un alt rol, diferit de cel de adversar în care s-a poziţionat după „revoluţia verde islamică“. Rămâne să fie pusă sub control politica sa nucleară, iar pentru aceasta negocierile de la Viena de până acum în format 5+1 (Statele Unite, Franţa, Germania, Marea Britanie, Rusia şi Iranul), finalizate cu un acord interimar, s-au dovedit promiţătoare. Bine informata publicaţie Wall Street Journal a dat ca posibilă semnarea unui acord definitiv la 20 iulie care să reglementeze ferm programul nuclear al Iranului.
Şi a mai dezvăluit că între iranieni şi americani au avut loc discuţii informale secrete pe această temă. Semnarea acestui acord, după unii, ar contribui la o re-apropiere a Iranului de Occident. De aici şi avansarea ideii unei posibile refaceri a sistemului de alianţe în Orientul Apropiat.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper