Criticul şi viaţa din cărţi

Un articol de Constantin Coroiu

În această primăvară, Lucian Raicu ar fi împlinit 80 de ani. Pe nu puţini dintre autenticii sau aşa-zişii profesionişti ai condeiului mi-i pot lesne imagina practicând eventual alte meserii. Lucian Raicu este dintre cei ce nu cred că ar fi putut trăi în afara scrisului, în afara literaturii. A-l îndepărta de literatură, dar şi de cei ce o fac, ar fi fost pentru el ca o condamnare la moarte. Observator atent şi profund al vieţii literare, fatalmente trecătoare, nu era totuşi decât un personaj tăcut şi foarte discret al acesteia. Ca şi Ibrăileanu, de pildă, el trăia  în şi prin literatură. „Cea mai mare parte din experienţă se găseşte în cărţi” – afirmă Lucian Raicu într-un eseu din volumul Practica scrisului şi experienţa lecturii. „Se vorbeşte mai puţin despre acţiunea literaturii asupra vieţii.  Generaţii întregi trăiesc, totuşi, conform unui model literar; multe situaţii au existat întâi în cărţi, abia după aceea în viaţă. Opera lui Balzac nu e numai reflectare, dar şi anticipare – în imaginar – a unor situaţii menite să devină, abia să devină, curente în viaţa societăţii franceze. Trăim adesea ce am citit, doar am citit, cu pasiune, cu un fel de încredere oarbă; care ne modelează, ne structurează, ne determină să «facem» ceea ce altfel, n-am fi făcut şi nici n-am gândit că am putea face”.
Pentru Lucian Raicu, adevăratul Marin Preda era cel din Moromeţii sau din Cel mai iubit dintre pămînteni, şi nu atât omul în carne şi oase pe care, de altfel, l-a cunoscut destul de bine şi i-a fost chiar prieten. În portretele sale –  o bună parte dintre eseurile lui fiind portrete sau şi portrete – nu are în vedere, decât cu foarte rare excepţii, şi numai atunci când acestea conţin o semnificaţie cu totul deosebită: fizionomia, gestica, statura, rictusurile, habitudinile, ticurile, viciile, orgoliele, idiosincrasiile etc. Raicu scrie portrete interioare, rezultat al „descifrării”, al demontării, al refacerii şi retrăirii operei pe cont propriu. O foarte bună caracterizare i-o face Alex. Ştefănescu: „Datorită capacităţii sale de a reconstitui viaţa secretă a scriitorilor, Lucian Raicu realizează biografii (spirituale) şi portrete (psihologice) remarcabile, greu de uitat. El poate fi considerat, în această direcţie, un succesor al lui G. Călinescu, în comparaţie cu care nu este la fel de spectaculos, dar pe care îl întrece în ceea ce priveşte căldura sufletească investită. Proza critică a lui Lucian Raicu seamănă cu proza rusească… Lucian Raicu îi portretizează decis şi emoţionant, ca şi cum i-ar fi cunoscut, pe scriitorii din alte secole, ca Eminescu sau Gogol, a căror operă a examinat-o cu o extraordinară capacitate de receptare a mesajului existenţial”.
Frapează în cărţile autorului acelui tratat sui generis despre genialitate şi creativitate Gogol sau fantasticul banalităţii plăcerea scrisului şi gravitatea rostirii. Lucian Raicu nu schimbă cernelurile după subiect şi după împrejurare, ci numai nivelurile de admiraţie. El scrie la fel de „frumos”, de nuanţat, de profund, de „dramatic” despre Liviu Rebreanu şi Marin Preda, despre Alexandru Paleologu sau Mircea Dinescu: un eseu, un studiu amplu sau o recenzie. Consecvenţa şi seriozitatea, care la mulţi se transformă în defecte – frivolitate ori scorţoşenie ridicolă –, datorită supleţei gândirii şi excepţionalului talent epic, se convertesc la Raicu în adevărate virtuţi. (Ezit uneori să vorbesc numai de criticul Lucian Raicu, pentru că îmi pare că acest calificativ nu-l defineşte întru totul). Pentru cã a rămâne mereu egal cu sine, niciodată superficial, totdeauna „accesibil” şi colocvial, presupune o multitudine de calităţi. Nu e de-ajuns să fii un uvrier al scrisului, iar Lucian Raicu era, nu sunt suficiente doar intuiţia critică, cultura şi inteligenţa, iar Raicu le poseda în cel mai înalt grad, nu e hotărîtor doar talentul literar, fie el şi cu totul remarcabil ca al său. Sunt necesare toate acestea la un loc şi chiar mai mult decât atât. Densitatea, substanţa ideatică şi temperatura paginii scrise de Lucian Raicu o atestă cu asupra de măsură.
Revenind la portretistul Lucian Raicu aş reaminti în treacăt o admirabilă carte a sa, intitulată Printre contemporani. Cele mai expresive şi mai memorabile portrete din această carte sunt, desigur nu întâmplător, cele ale unor scriitori în personalitatea cărora autorul descoperă o zonă afină ori în care poate proiecta o lumină sau o umbră proprie. Deoarece critica şi publicistica lui Lucian Raicu sunt „încălzite” de admiraţie. Admiraţia e, în concepţia sa, condiţia sine qua non a criticii; o admiraţie măsurată şi fără stridenţe, chiar şi atunci când cuvintele mari nu pot fi ocolite. Exemplific redeschizând volumul  amintit nu numai pentru ideile şi stilul impecabil în care sunt scrise textele ce îl compun, ci mai ales fiindcă descopăr în ele trăsături ale personalităţii autorului, de fapt linii la un autoportret.
Radu Cosaşu este „un scriitor pentru care cuvintele şi literatura înseamnă totul…”; „Poeticul şi literarul nu sunt un adaos facultativ al vieţii, un lux al sensibilităţii, o himeră, ci un climat în care se poate respira, se poate acţiona, se poate iubi, poate singurul climat bun”.
Alexandru Paleologu: „la un nivel mai profund textele lui A.P., oricum incitante şi biciuitoare, împiedicînd spiritul să somnoleze în voia liniştitoarelor locuri comune, îşi revelează calitatea eminamente gravă, aţintirea spre un singur punct, esenţial, pe care numai fireasca rezervă în faţa vorbelor mari ne opreşte să-l numim în felul cel mai explicit”.
Paul Georgescu are: „un dar sclipitor de portretist”; textul său e „mereu dens, fără goluri sau rărituri ale substanţei folosite, ca ţesătura lucrată de un meşteşugar încercat şi totodată de un artist…”; Şi încă o observaţie în care revine ideea de gravitate: „Despre literatura contemporanilor, criticul (Paul Georgescu – nota mea) obişnuieşte să vorbească pe un ton reţinut patetic şi cu inteligentă gravitate”.
Mircea Zaciu: „Inteligentă şi profundă, de o rară profesionalitate şi ţinută intelectuală, ţinând bine cumpăna între tradiţia literară vie şi cerinţele modernităţii, critica lui Mircea Zaciu constituie – mai ales în contextul actual – un factor de cultură şi de civilizaţie literară”.
Eugen Simion: „Cu darul de a vedea, de a simţi, de a asculta şi de a-şi ţine cumpătul, de a nu se pierde cu firea, de a se implica, păstrând totuşi rezerva, de a se devota rămânând totuşi liber, în convingeri, opţiuni, sentimente; solitar şi solidar, această antinomie trebuie asumată, trăită, mărturisită. E ceea ce face aici (e vorba de jurnalul parizian – nota mea) şi în toate cărţile lui, în toată acţiunea sa critică, spre lauda sa şi spre meditaţia noastră, Eugen Simion, critic de mare încredere şi autoritate al epocii noastre literare”.
Lucian Raicu are vocaţia admiraţiei. Cine e atent, cine ştie să citească – pentru a-i prelua o expresie – vede însă că negaţia nu lipseşte, fie ea şi implicită. Construcţia nici nu e posibilă fără negaţie. Criticul neagă subtil şi nu numai atunci când selectează. Pentru el, mai mult decât la alţi critici, exegeţi, comentatori, a ignora sau a selecta fac parte din modul său de implicare. Nu oricine îşi poate permite luxul de a nu spune direct nu, aşa cum nu oricine e capabil de a fi liber. Într-un eseu din volumul Critica – formă de viaţă, Lucian Raicu face o observaţie definitorie în primul rând în ceea ce-l priveşte: „Enumerarea cusururilor unei opere nu este, în sine, o operaţie prea complicată, dacă nu ne dă sentimentul că, dincolo de opera în chestiune şi de posibilele ei «defecte» conţine ceva revelator, un nucleu viu, incitant, o perspectivă, în stare să ne surprindă, să zdruncine inerţia, imaginea constituită, să ofere altceva în loc, şi dacă se poate, o valoare mai profundă decât cea demolată, sau cel puţin perspectiva ei”. Este ideea călăuzitoare a unui critic căruia „vânarea“ cu voluptate a defectelor unei opere i se pare, cu chiar cuvintele sale, o „satisfacţie de cea mai proastă calitate“.
Generaţia literară ’60 numără mulţi critici de valoare. Fruntea ei arată ca un cvartet de mare virtuozitate: Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea şi Lucian Raicu.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper