Cannes 2014. A plouat cu prinţese, croitori de lux, politicieni, pictori, sportivi, muzicieni

Un articol de MAGDA MIHĂILESCU

Mă aşteptam ca unele dintre comentariile criticilor francezi, odată ajunşi la ceasul bilanţului, să găsească selecţia 2014 prea cuminte, prea potolită, prea „lisse”, altfel spus, lipsită de filme care să îi irite pe unii în măsura în care îi catapultează în al nouălea cer pe alţii – a se citi pe snobii de serviciu. Pe cei care nu concep un festival-rege cum este Cannes-ul fără teribilismele întârziate ale lui Léos Carax din Holly Motors, fără pelteaua amorurilor lesby filmată „numai în planuri strânse” (mare găselniţă!) numită La Vie d’Adèle.

cannes 2014

Dar, înainte de a intra în miezul acestei ediţii, una peste alta bună, ceea ce nu este puţin lucru, având în vedere că nici anul trecut nu a fost unul secetos, înainte de a lua la bani mărunţi palmaresul, şi el unul echilibrat, ceea ce iarăşi nu este de colo, teama de preşedinta Jane Campion, bănuită de feminism, funcţionând de la bun început, înainte de toate, în aceste prime pagini aş vrea să atrag atenţia asupra unui fenomen căruia i-a fost destinat un loc neobişnuit în arhitectura Cannes-ului, luat în globalitatea sa: selecţia oficială, neoficială, hors-competition, proiecţii surpriză etc. Este vorba de abundenţa peliculelor biografice (mai mult sau mai puţin circumscrise categoriei numite biopic) sau inspirate de cazuri judiciare, „din fapte reale”, cum aveau grijă autorii să menţioneze pe generic. A plouat cu prinţese celebre, croitori de lux, pictori, muzicieni, sportivi, staruri, oameni politici cu identitate afişată din capul locului, încât, pentru prima oară, mi-am pus întrebarea: oare chiar a dispărut sau s-a estompat apetitul realităţii sau aceasta din urmă nu mai este atât de seducătoare? Ceva trebuie să fie la mijloc, dacă o manifestare precum Cannes-ul, cu cea mai mare extindere a posibilităţilor de a culege din producţia mondială, ne-a copleşit acum cu atâtea trimiteri biografice.
S-ar putea să nu fie străină o anumită predispoziţie tentaculară a festivalului, alimentată în ani, de a îmbrăţişa totul, de a-şi deschide uşile chiar şi celor de dragul cărora, fără nicio îndoială, nu moare. De aici şi paradoxul numit Cannes, a cărui exigenţă îşi dă mâna cu banalitatea. Este o tendinţă pe care festivalul pare să nu o mai poată controla, aşa cum îi scapă şi uriaşa maşinărie mediatică, un corp supradimensionat de peste 4.000 de ziarişti (anul acesta numărul acreditărilor a crescut cu 10%) care se calcă în picioare, unii dintre ei, cei cu badge-uri modeste, nemaiapucând să intre la proiecţii, drept care transmit copiind din multele reviste cu ediţii zilnice din perioada festivalului.
Cele două săli de presă, cu mai puţin de o sută de locuri puse cap la cap, sunt ridicol de neîncăpătoare, spaţiul consacrat ziariştilor fiind redus de-a lungul anilor nu neapărat din lipsa banilor, ci mai degrabă din cauza asaltului unor puteri financiare cărora Palatul actual cu greu le poate face faţă. Cine vrea să vadă filme şi să asiste, imediat, şi la conferinţe de presă, precum subsemnata, nu va găsi niciodată un locşor unde să-şi pună notebook-ul, decât dacă s-a acomodat cu scrisul stând pe scări. Cu toată dragostea şi imensa stimă pentru Gilles Jacob, preşedintele care şi-a luat rămas bun, omul căruia Cannes-ul îi datorează enorm (vom mai vorbi despre asta), nu putem să nu sperăm că cel care îi va lua locul, Pierre Lescure, fostul director de la Canal+, va avea în vedere şi acest amănunt.
Dar să ne întoarcem la filme. Pelicula de deschidere nu este, de obicei, neapărat una nepieritoare în memoria festivalului. De cele mai multe ori nici nu aparţine selecţiei, ceea ce i se cere fiind, cu deosebire, spectaculozitatea, strălucirea, plonjarea în visare. Cu mici excepţii, ea face, ce mai tura-vura, oficiul cupei de şampanie oferite în chip de bun venit. Aşa a fost Marele Gatsby anul trecut, acesta a fost rolul lui Grace de Monaco de data aceasta. Sincer vorbind, autorul, Olivier Dahan, se bucură de o meritată presă bună, după ce La Vie en rose a adus Franţei un Oscar pentru interpretare dobândit de Marion Cotillard, lansată pe orbita internaţională de atunci. Din păcate, norocul purtat de umbra tutelară a lui Edith Piaf nu s-a repetat cu fostul star hollywoodian, devenită prinţesa Grace. Poate că un biopic clasic, o biografie urmărită în diferitele ei etape, de la ascensiunea cuviincioasei americance de familie bună la statutul blondei glaciale perfecte, preferata lui Hitchcock, şi de aici la căsătoria de basm cu prinţul minusculului Monaco, Rainier, ar fi fost mai cinstită decât scenariul cu pretenţii de dublă înnobilare a eroinei. Personajul mană cerească al revistelor glossy este văzut de Arash Amel (scenarist) şi de Olivier Dahan ca o fiinţă neliniştită, sufocată de rigorile Palatului, chit că le face faţă cu graţie, tânjind după viaţa lăsată în urmă. Propunerea lui Hitchcock de a reveni la Hollywood, măcar pentru un singur rol, cel din Marnie, îi dă viaţa peste cap. Ca să nu mai vorbim de sosirea lui Hitch în persoană, moment de un comic apăsat, mai ales când cineastul este sfătuit cum să i se adreseze Alteţei Sale Serenissime, până mai ieri o actriţă căreia îi poruncea pe platou. În chip de recompensă pentru neconsolabila ei renunţare, autorii îi ticluiesc prinţesei o înfruntare cu nici mai mult, nici mai puţin decât cu generalul de Gaulle. Invitat la un bal de caritate, căpcăunul care pusese gând rău paradisului fiscal Monaco se lasă îmblânzit de frumoasa prinţesă aşternută pe mari fapte politice. Ba îşi atrage şi un nume din partea ilustrului bărbat care aruncă scăpărătoarea definiţie American Aphrodite. Dacă punem la socoteală şi fasonul de chelner al lui Rainier, un Tim Roth mai prost distribuit ca oricând, grotescul devine deplin, în ciuda eforturilor unei Nicole Kidman diafană şi cu un cap mai înaltă decât toţi.
Cum ziceam, o peliculă de deschidere. Dar Saint Laurent? Un film care a reprezentat Franţa, în selecţia oficială, mai mult, în competiţie. Un film al unui cineast destul de bine văzut, Bertrand Bonello, prezent la Cannes în 2001 cu Le Pornographe şi, după un deceniu, cu L’Apollonide – Souvenirs de la maison close. Motto-ul filmelor sale ar putea fi prima jumătate a celebrului vers al lui Mallarmé, „La chair est triste, hélas et j’ai lu tous les livres”. Şi pentru Yves Saint Laurent, cel din film, carnea este tristă, chestia cu cărţile neavând de unde s-o ştim. „Mă interesează trupul”, spune el, „pentru că sufletul este ailleurs”. Trupul bărbaţilor, desigur, deşi a fost, prin excelenţă, designerul care, alături de Coco Chanel, a schimbat soarta vestimentară a femeilor. Naraţiunea acoperă doar un deceniu din viaţa personajului atât de expus prin propria voinţă, dar şi enigmatic („geniu bipolar şi idiotul satului”, va scrie Libération), anii 1965-1976, ai definirii creaţiei sale şi totodată ai căutărilor de sine, într-un deceniu al eliberării sexuale. Fragil, impresionant şi neaşteptat de fragil pentru cei care nu l-am cunoscut, Yves Saint Laurent, interpretat de Gaspard Ulliel, trece prin viaţă ca o fantomă, pluteşte, parcă mereu în aşteptarea a ceva. Aşa iubeşte, aşa creează, neataşat de nimic, în ciuda evidentei practici a drogului, a băuturii. Până şi mâna cu care desenează se mişcă ciudat, ghidată de un suflu misterios. „Am creat un monstru”, va spune el la un moment dat, „şi acum mă lupt cu el”. Cu magnetismul autodistrugerii. Nu-l vedem, dar pândeşte de undeva. Poate fi spaima de bătrâneţe. Ea poartă chipul de acum buhăit al actorului Helmut Berger, splendoarea din Căderea zeilor, din care vedem câteva scene. Dacă mai exista vreo îndoială, recursul la Visconti trădează atracţia decadenţei. Eleganţa şi melancolia acestui film haute couture de aici se trag.
Câtă deosebire de grobianul Welcome to New York al lui Abel Ferrara, servit pe post de scandal, în proiecţii aşa-zis surpriză, dar bine regizate, pentru că festivalul l-ar fi respins. Slavă domnului, se vor găsi întotdeauna patroni de săli care să găzduiască „evenimentul” şi platforme de descărcare orchestrate să dea drumul concertului mediatic fix la miezul nopţii. Sigur că aşteptarea era mare. Nu am uitat cutremurul de acum trei ani, afacerea DSK, singura a care a concurat festivalul. Apoi, numele lui Abel Ferrara, el însuşi cu potenţial de zâzanie, nu era de neglijat. Şi, când colo, s-a scremut un munte ca să nască un şoricel scârbos. Şoricel, ca să respectăm proverbul, pentru că, altfel, pe ecran apare un Depardieu grohăitor, roşu la faţă şi asudat, cu un libido pus la grea încercare de gabaritul său fizic. Puţin antisemitism pe ici pe colo, pentru ca nu cumva cineva să o uite pe Anne Sinclair (doamna DSK), originile sale, şi reţeta penibilului a fost asigurată. Ferrara, producătorul Maraval au sperat degeaba într-o atacare în justiţie. „Nu le voi face această plăcere”, a fost răspunsul uneia dintre cele mai bune ( şi mai frumoase) ziariste franceze.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper